Un spațiu doar al nostru sau un dialog despre acceptare

 

 

de Maria Bîrsan

 

 

 

Anul acesta, nu toată lumea a avut privilegiul de a putea intra în carantină într-un climat în care să poată beneficia de liniște și de înțelegere – pentru cei mai mult dintre adolescenții queer, spațiul protejat îl constituia tocmai exteriorul propriilor case, spațiu devenit măcar parțial inaccesibil, odată cu intrarea în vigoare a măsurilor de restricție a circulației. Un spațiu doar al nostru, antologia coordonată de Luca Istodor, cuprinde douăzeci de povești ale unor persoane din comunitatea LGBTQ+, mai exact greutățile și prejudecățile de care s-au lovit în diferite momente ale definirii identității lor sexuale, suprapuse peste contextul politic național.

 

Luca urmărește să păstreze o arhivă a comunității queer prin documentarea acestor povești de dragoste – protagoniștii întâlnesc probleme sociale pe care cineva care nu se lovește direct de ele le-ar putea considera insignifiante – voi fi judecat/ă dacă mă țin de mână cu partenerul/partenera mea pe stradă, există vreun loc unde nu doar că sunt tolerat/ă atunci când petrec, ci simt că fac parte dintr-o comunitate, există vreun mod prin care aș putea să îmi întemeiez o familie legal? Mai mult decât atât, cartea vine în sprijinul membrilor comunității – Îmi doresc cât mai mulți dintre ei să se regăsească în cele douăzeci de povești, să știe că sunt și alți oameni ca ei, care se confruntă cu aceleași probleme, că există atât de multe feluri de relații queer în jurul lor. Că nu sunt singuri., notează Luca în introducere. Iar dacă citești întâmplările petrecute înainte să existe internetul, îți poți da seama ușor cum persoanele queer se aflau în niște enclave alimentate de reticența și de lipsa de informație din jurul lor.

 

Aflasem prima data despre homosexualitate cu vreo zece ani înainte de acel moment – murise Ioan Lucian Mihalea, la începutul anilor ’90, și presa a vuit la timpul ăla despre faptul că el fusese homosexual. Țin minte că am întrebat în momentul ăla ce înseamnă homosexual, aveam 8 ani. Eram în vizită la mătușa mea medic, împreună cu tata. Tata s-a încurcat foarte tare și nu a știut ce să îmi răspundă, iar mătușa mea, vrând probabil să salveze situația, mi-a spus foarte razant și că homosexualii sunt niște oameni bolnavi. Cine putea să știe mai multe despre boală decât ea, care era medic? Am reținut asta. În afară de acel episod, mai știam ce citisem în rubrica de sexualitate din revista Formula AS. La momentul ăla, în anii ’90, revista avea o pastilă săptămânală de sexualitate. Bunicii mei erau abonați la Formula AS, și săptămână de săptămână așteptam acel ziar cu nerăbdare, să mai citesc ceva despre asta. Era o rubrică de tipul „cititorii întreabă – redacția răspunde”, și am citit niște scrisori în care diverse femei spuneau că se simt atrase de alte femei, și întrebau ce e asta. Așa am aflat că există femei lesbiene, undeva pe la 12 ani.

 

Întâlnirea cu alți membri ai comunității care aveau relații stabile era cu atât mai surprinzătoare, având în vedere că articolul 200 din Codul penal care incrimina homosexualitatea a fost abrogat de abia în 2000.

 

Relația cu el m-a și ajutat să înțeleg mai bine ce înseamnă să fii gay. El m-a introdus în „lumea gay” pe care el o cunoștea atunci. Se frecventa cu niște tipi foarte prețioși, atât în sens pozitiv, cât și peiorativ. Am cunoscut, cu el, în ’93-’94 două cupluri de tipi care aveau relații de ani buni. Pentru mine era un șoc cognitiv, realmente, pentru că la momentul respectiv homosexualitatea era incriminată și trebuia să fii foarte ascuns. Oamenii ăia însă chiar locuiau împreună. Unul dintre ei a intrat în cărțile de istorie ale comunității LGBT; făcuse un an de închisoare fiindcă într-o agendă de-a lui fuseseră găsite niște numere de telefon ale unor presupuși iubiți și el a fost identi- ficat ca fiind homosexual. M-au intrigat teribil acești oameni. Am văzut că și în acel moment istoric se putea să trăiești cu cineva, să ai o relație reală, cu menaj comun. E adevărat că exista un anumit grad de ascundere și probabil că bârfa era inevitabilă, cel puțin a vecinilor. Am văzut atunci că se poate, că nu e nimic în neregulă cu a fi gay, că nu suntem bolnavi. Era ceva real, tangibil.

 

 

Antologia constituie și o hartă a spațiilor în care persoanele queer se puteau întâlni – fie că vorbim despre toalete publice, cinematografe și, după căderea comunismului, apariția unor cluburi și a unor evenimente LGBTQ+, aceste locuri reflectă viziunea politică de-a lungul a mai bine de cincizeci de ani în care homosexualitatea a constituit un stigmat, o boală, o fază, iar membrii comunității s-au refugiat în spațiile în care le era permis.

 

 

Mai erau, desigur, WC-urile publice. Dacă intrai acolo, nu scăpai fără să faci sex. La Palatul Telefoanelor era un pisoar foarte frecventat. Te luau de când intrai. Toți oamenii de acolo purtau același stigmat. Un om „serios” nu se ducea acolo. Erau și anumite personalități despre care se știa că umblă în băile publice la agățat. Mie nu îmi plăceau însă pisoarele. Era foarte periculos să te duci acolo și puteai să dai de un polițist de la moravuri sub acoperire. Venea să te tenteze, și dacă îi dădeai ocazia să te descopere, când ieșeai afară te lua și te ducea la poliția de moravuri. Era una dintre spaimele mele cele mai mari.

 

 

 

Cercurile pe care el le vizita și în care m-a introdus și pe mine, erau de oameni destul de închiși cumva social, în relație cu viața gay de la petreceri și din barurile care au mai apărut pe parcurs. Mergeam la soirée-uri, unde se jucau bridge, canastă, whist, se asculta muzică, se cina. M-a dus în genul de case în care nu intrasem niciodată.

 

 

Povestea mea începe în 2001, când eu aveam 17 ani și ea avea 20. Eu eram la liceu, în București, și aveam voie afară destul de rar. La petreceri puteam să stau până la 12 noaptea, asta era cel mai târziu posibil, și nu puteam să cer permisiunea foarte des nici pentru ora aia. Cumva, atunci, la 17 ani, am ajuns cu niște prietene în Casablanca, pe vremea aia singurul club în care o dată pe săptămână, joia, se făceau petreceri gay. La petrecerile alea se aduna o comunitate mare și coezivă. Până la urmă era locul în care oamenii se puteau întâlni, în care se puteau simți confortabil și liberi să fie ei înșiși, să se exprime așa cum simțeau. Era un spațiu de un kitsch absolut, căruia îi duc dorul și astăzi. Era un spațiu la subsolul Sălii Polivalente, un loc vast, în care găseai inclusiv un foto-tapet foarte kitschos, mese de biliard, un ring de dans, un pupitru înălțat de DJ și niște podiumuri pe care se făcea animație din când în când. Era un loc destul de întunecos, dar cu toate astea, foarte vivant și cu o comunitate foarte prezentă, care petrecea frumos.

 

  

Nu în ultimul rând, protagoniștii inițiază un dialog despre acceptare, prin care putem înțelege diversele reacții ale celorlalți în momentul coming-out-ului și informațiile eronate sau incomplete pe care le au despre cei din comunitatea queer, dar și prejudecățile pe care cei din comunitate le au vizavi de felul în care ar putea fi întâmpinată vestea identității lor. De cele mai multe ori, aceste prejudecăți sunt amplificate de imaginea pe care cei din comunitate o au în ochii celor cu un discurs extremist, însă oamenii pot fi, în general, mult mai deschiși la acceptare.

 

Eram fascinant de cum intrau berzele la cuib în timpul primăverii și se așteptau una pe alta și de doamnele de la țară care ziceau: „doamne măi băieți, dar voi ce faceți când sunteți împreună?”. „Da păi vrei să-ți zic, tanti Mărioara?” „Dă-mi pace că pot să-mi imaginez și eu!” În general, lumea de la sat a fost mult mai deschisă la relația noastră decât îmi imaginam. Sigur, oamenii nu mai văzuseră așa ceva. Treceau în căruță să vadă ce punga popii se poate întâmpla în curtea noastră. Nu cu ură, ci mai mult din curiozitate. Oamenii ăștia, vecini, prieteni, familie de-a lui Cristi, destul de conservatori, a trebuit să îl accepte așa cum e. Inițial prietenii lui au zis: „îl acceptăm pe Cristi, dar asta e limita, gata, nu acceptăm toți gay-ii acuma”. Dar după aia a apărut și Păulică pe uliță. A trebuit să se converseze cu mine, nu au avut cum să mă ignore. Au zis: „ce interesant că zici glume, și te înțelegi bine cu copiii”. Copiii lor erau înnebuniți după mine. Au zis: „ce interesant, că și Paul e ok! Dar gata, ne oprim la Paul”.

 

Dar Cristi a făcut o petrecere la Sălicea unde am adus mai mulți gay-uți. N-au fost pentagrame desenate pe jos, nu a ieșit fum în formă de virgină sacrificată. Lumea a început să se obișnuiască cu ideea că nu suntem chiar așa nasoi. Noi făceam glume: „ați adus orfanul pentru sacrificiu?”. Dar au văzut că nu rămânea o urmă de păcură după noi. Am putut să arătăm oamenilor că suntem ca ei, și lumea s-a mai schimbat. Inițial, se simțea awkward-eală la masă. La zilele satului, mai aveam gesturi de tandrețe, ne mai țineam de mână. Eram cu oameni îmbrăcați în port popular care până la urmă au ajuns să ne invite la zilele lor de naștere sau să ne ofere diverse lucruri pe care le făceau ei, de mâncare.

 

În Bran, nu ne-a zis nimeni niciodată vreun lucru neplăcut. Erau oameni care știau sau auziseră de noi. Am aflat că atunci când a murit Petre, preotul din sat a vorbit cu cântărețul lui de la biserică și i-a zis așa: „A murit unul din ăia doi homosexuali care stau la pod”. Deci preotul știa. Cântărețul a zis: „Pe mine nu mă deranjează. Mergem să-l înmormântăm?”. „Păi trebuie să mergem!”, a zis preotul. M-a cunoscut preotul, și din clipa în care m-a cunoscut, m-a luat sub radical. Zece ani de zile, preotul mi-a adus lemnele pentru iarnă în curte. Mi-a trimis copiii cu profesoara de la școală să-mi aducă ulei, zahăr, că sunt bătrân și singur. Omul de la care te așteptai să zică: „Nu ți-e rușine?”, m-a înfiat. Acum îi dau telefon și îi zic: „Vii la mine? că am mâncare de post.”.„Sigur că da, aduc și o sticlă de vin!”. Nu a spus niciodată vreun cuvânt neplăcut. Eu cred că jumate din sat, dacă îi întrebi, ar spune: „Ce mă interesează pe mine?”

 

 

 

 

Puteți găsi antologia aici.