Responsabilitatea din spatele responsabilităţii – ghid practic pentru corporatişti cu speranţă

de Andreea Cristina Smeu

Nu îmi place neapărat în corporație. Am trecut pragul lumii corporatiste cu o umbră de vinovăție care continuă să mă pălească periodic în moalele capului, ca o amintire jenantă într-o zi începută frumos. Ca mulți oameni din generația mea, îmi doresc să las o urmă de bine în lume, dar nevoia de stabilitate financiară a făcut începutul carierei mele să fie destul de diferit de ceea ce-mi imaginam cand îmi plăteau ai mei facturile. Dar când am decis că am șanse mai mari sa fac ceva cât de cât remarcabil dacă nu mor tânără de foame, am încercat măcar să aleg compania care-mi părea cel mai onest implicată în comunitate – chiar am reușit să mă entuziasmez foarte tare la ideea că voi pune umărul la proiecte cu impact social adevărat. Am ales o organizație care pune datoria față de societate printre valorile după care își evaluează angajații și este recunoscută pentru nivelul foarte ridicat de implicare a acestora în iniţiative caritabile. Internshipul cu care mi-am început cariera chiar avea printre obiectivele formale de care depindea o ofertă full-time organizarea unei activități în comunitate. 

Așa am ajuns, câteva săptămâni mai târziu, să-mi petrec ziua plătită de voluntariat la grădinărit în curtea unui spital, unde, pe o ploaie torențială, am curățat un colț de pajiște de diferite uscături şi am săpat gropi pentru niște viitoare plante. O activitate de impact cel mult îndoielnic, dar ne-am distrat copios, ne-am umplut de noroi tricourile imaculate cu sigla companiei, şi am făcut poze pentru newsletter (adevărate tablouri propagandistice cu cetățeanul corporatist care muncește din greu pentru tine). Și, cum priveam ploaia umplând gropile săpate pentru binele universal, am înghițit în sec realizarea că voluntariatul în corporație este adesea doar un teambuilding mai de gaşcă. Desigur, rămâne o activitate din care toată lumea are ceva de câștigat: compania câștigă banii pe care nu mai trebuie să-i dea pe un teambuilding adevărat, și reputație, angajații câștiga mândrie, un tricou gratis, o zi liberă plătită și spirit de echipă, iar beneficiarii câştigă și ei ceva simbolic. Cam ca la o tombolă de Crăciun unde copiii organizatorului primesc telefoane și ţie îți pică un desfăcător de borcane din cauciuc.

Fie că ne place sau nu, mediul corporatist a devenit o componentă însemnată a societății, care învârte cantități de bani până la care nu se poate număra, angajează un procentaj simțitor din populație, şi oferă servicii care îl fac esenţial cetățenilor (cu sau fără voia lor). Mai mult, în lumea liberă de regimuri autoritare, corporațiile funcționează adesea ca un univers-în-univers, bucurându-se de un  grad ridicat de independență în decizii și chiar de o oarecare imunitate la pârghiile formale ale statului. Încap aici nu numai cazurile mainstream de evaziune fiscală sau market manipulation, dar și consecințele agilităţii și puterii de inovare a companiilor în opoziţie cu procedurile greoaie ale democrației. Multe dintre acțiunile de impact major ale marilor jucători ai pieței se întâmplă înaintea implementării unei baze legale care sa le reglementeze. După ce am văzut cum pariurile unor bancheri coxaţi pot să arunce o lume intreaga în criză și am aflat că marii magnați ai industriei combustibililor fosili au generat un declin ireversibil al climei cu bună știință, nu mai miră pe nimeni dezmorţirea opiniei publice.  A fost binevenită realizarea că, odată cu puterea de  a influența vieți, vine și responsabilitatea de a servi cu adevărat societății din care te hrănești. Acum corporațiile sunt pe deplin conștiente de importanța reputației lor pentru a rămâne profitabile, iar acest lucru a creat o nouă disciplină în competiţia eternă pentru întâietate. Totuși, mă întreb retoric dacă misiunea socială trâmbiţată de tot mai mulți astfel de competitori poate deveni ceva mai eficient decât un nou fenomen pick-me al pieței libere.

Este CSR doar un termen de marketing? Pentru şeful tău, probabil.

E nevoie doar de o doză modică de realism pentru a pune la îndoială ideea că interesul declarat de companii pentru practici etice, caritate şi voluntariat izvorăşte din cinste şi simţ al datoriei. Simplul fapt că responsabilizarea mediului privat se întâmplă atât de mult ca reacţie la opinia publică ridică întrebări despre sinceritatea din spatele intenţiilor asumate sub termenul de CSR – Corporate Social Responsibility, adică umbrela sub care stau acele practici şi politici implementate de corporaţii în scopul influenţării în bine a lumii (de la combaterea sclaviei moderne la promovarea voluntariatului printre angajaţi), pe lângă scopul obişnuit de maximizare a profitului. Cred că e acceptabilă teoria că interesul personal al diferiţilor Chief *ceva* Officers pentru obiectivele firmelor lor este direct proporţional cu diversitatea vocabularului lor când se exprimă despre fiecare în parte. În (prea) multe cazuri, există un contrast izbitor între fluenţa în termeni tehnici folosiţi în interviuri despre strategii de creştere sau performanţă financiară şi limbajul repetitiv şi stângaci cu care se recită probleme de impact social sau sustenabilitate. Realitatea rămâne că facerea de bine și facerea de bani nu pot cântări egal pe lista priorităților comitetelor executive atâta timp cât numai una dintre ele aduce câștiguri directe într-un mediu concentrat numai pe profit, iar cealaltă este, prin definiţie, un nice-to-have. Până să se rescrie regulile societății de consum, ne putem tempera așteptările despre calitatea umană a marilor directori de multinaţionale. Corporatiştii cu frământări etice se pot resemna aici, sau se pot înarma cu optimism încăpăţânat şi pot profita cât mai eficient de faptul că tot mai multe corporaţii au început să investească în CSR, chit că e doar pentru a-şi mulţumi şi păstra clienţii. Personal, aleg să mă concentrez pe a doua variantă, pe ce putem face, pragmatic, ca reprezentanţi ai corporaţiilor care nu apar săptămânal pe Bloomberg TV, pentru a ne optimiza impactul. Nu e cine ştie ce, dar e puţinul pe care îl putem face. 

Cum rămâne cu cei care-şi aduc valorile la birou?

Adevărata majoritate a micro-societății corporatiste este formată din zecile de mii de angajați de sub nivelul executiv. Ei, înainte de a deveni corporate citizens, provin din aceeași societate care a învăţat să ceara mai mult de la mediul privat, iar această dublă cetățenie nu trebuie ignorată. Odată cu așteptările publicului larg au evoluat și cerințele pe care membrii aceluiași public le au faţă de angajatorii lor când pătrund pe piața muncii. Deși poate nu pe primele locuri, găsim printre aceste noi cerințe un interes în creștere pentru aspecte altruiste, în special în rândul tinerilor. Noile generaţii de angajați pun un preț din ce în ce mai mare pe propriile principii etice și vor prefera să lucreze pentru companii care împărtășesc viziuni similare despre datoria morală faţă de cei din jur (76% dintre millenials dintr-un studiu Deloitte văd mediul de business ca pe „o forţă pentru impact social pozitiv”). Nu e de mirare că, în tot mai multe companii, există structuri formale, cu buget și putere de decizie, care se ocupă de activitățile orientate către comunitate, iar angajații simpli se pot implica în tot felul de inițiative, de la strângeri de fonduri și evenimente caritabile, pană la voluntariat în teren sau coaching. Astfel, o parte a responsabilităţii sociale este preluată, la nivel de implementare, de cetățenii corporatiști de rând, deşi bugetul de CSR este decis la un nivel superior. Ei pot găsi oportunități la nivel local, cu o libertate destul de mare de a alege tipul și forma voluntariatului. Iar alunecarea misiunii comunitare către baza ierarhiei – chiar dacă poate fi văzută ca distrăgând atenţia de la apatia morală a membrilor seniori din firmă – poate avea și rezultatul îmbucurător de a crea mișcări grassroots, care să se dezvolte după profilul nevoilor din comunitățile lor. Însă e o sarcină grea, chiar și în scenariul rar-spre-improbabil în care o echipă de voluntari dispune de suficiente resurse pentru a produce schimbări pozitive. Societatea civilă din companii este încă imatură și dezorganizată, și este neclar cât de multe dintre activitățile de outreach ale mediului corporatist au un impact real și sustenabil. Momentan, mă tem ca nu facem o treabă excelentă, iar foarte multe dintre activitățile populare desfășurate în echipe de corporatişti, precum grădinăritul în ploaie, nu au un efect comparabil cu problemele reale ale comunităţilor în care trăim și muncim. O lozincă îndrăgită în mediul implicării civice dictează că “Those who can, do. Those who can do more, volunteer”. Dacă ne dorim sa ne asumăm cu adevărat datoria socială de aducători de schimbare, trebuie să devenim mult mai buni la a face mai mult.

1. Să nu ne îmbătăm cu apă rece

Un prim pas este să privim mult mai critic inițiativele în care ne implicăm. Deşi suntem obișnuiți ca munca noastră de la birou sa fie supusă unor criterii de excelență și ca fiecare proiect să fie evaluat în funcție de eficiența cu care și-a satisfăcut obiectivele, nu ne gândim la munca noastră de citizenship cu aceeași claritate. După doi ani în aceeași companie, recunosc că am luat parte la destule activități care, probabil, nu au ajutat mult mai mult decât un „Fii și tu mai optimist!” aruncat unui prieten depresiv, confirmând stereotipul corporatistului rupt de realitate. Din păcate, pentru schimbări reale, nu e suficientă libertatea acordată angajaților de a alege unde și cum sa contribuie, nici înfigerea voluntariatului printre obiectivele lor formale. Acestea nu garantează decât ca o majoritate a firmei își va dona timpul (pentru care sunt plătiți) unor cauze, îndrumată, în cel mai fericit caz, de propriile interese civice – sau de propria comoditate, în realitatea prea bine cunoscută a agendelor imposibil de încărcate.

Sună promițător și arată bine în statistici, dar în lipsa unor eforturi de a măsura dimensiunile reale ale impactului social adus de proiectele de voluntariat în vederea maximizării impactului viitor, nu facem decât să ne expunem pericolului iminent al falsei impresii că facem o diferenţă. E același tip de plafonare de care ne lovim și când avem sentimentul că facem mai mult decat restul pentru mediul înconjurător doar pentru că ne folosim propria cană la Starbucks. Este matematic imposibil ca fiecare dintre noi sa facă mai mult decât majoritatea, dar e un sentiment foarte confortabil să credem că nu suntem noi de vină pentru cele mai mari provocări ale generaţiei noastre. Dar, dacă în cazul dezastrului ecologic suntem victimele greenwashing-ului orchestrat de industriile murdare, în cazul propriilor activităţi de voluntariat riscăm chiar noi să ne facem vinovaţi de amăgirea publicului. Şi, deci, tot nouă ne revine sarcina de a ne evalua inițiativele de CSR în funcţie de impactul pozitiv adus, în loc să celebrăm prea tare simpla reuşită de a fi făcut ceva. Bineînțeles că orice formă de implicare civică este mai benefică decât apatia totală, însa nu trebuie sa uităm că lumea a cerut corporaţiilor schimbări pozitive pe măsura influenței lor în societate, și va fi greu să satisfacem aceste așteptări doar pictând pereţi de grădiniţe sau plimbând o zi întreagă o pușculiță printre birouri, în care colegii să poată dona mărunțișul de pe fundul buzunarelor. 

2. Să ajutăm acolo unde ceea ce avem de oferit este mai valoros

Nu trebuie să anulăm orice inițiativă bine intenţionată care nu reușește să zdruncine status quo-ul social din temelii. Fără să ne tragem chiloţii de voluntariat peste pantaloni și să devenim supereroi peste noapte, putem începe strategic cu câteva schimbări de bun simţ. De exemplu, pentru clasicele gesturi frumoase de sărbători, o echipă poate face o diferenţă mai mare dacă formează o tradiţie din a dedica o zi de voluntariat pe an unei cauze locale subreprezentate în spaţiul civic (în cazul meu, asta înseamnă împachetat cadouri pentru persoanele fără domiciliu din oraş).  Contribuţia modestă a unei zile de muncă pe an poate însemna mult mai mult pentru ONG mic, pentru care o mână de ajutor este mereu la mare căutare, deşi pentru voluntarii din firmă ar fi mai uşor să facă acelaşi lucru pentru o organizaţie cunoscută şi bine sponsorizată, cu care colaborează zeci de alte companii. În general, e o idee bună să ne implicăm acolo unde este cea mai mare nevoie de noi și să fim realiști în legătură cu potențialul pe care îl putem atinge în limitele timpului și resurselor de care dispunem. 

3. Să oferim ce e nevoie, nu ce ni se pare nouă suficient

Pentru a putea orienta voluntariatul la muncă într-o direcție care să producă schimbări sustenabile, trebuie să ne asumăm și exercițiul de a ieşi din mindset-ul oamenilor fără grija zilei de mâine – vrem să înţelegem cu adevărat nevoile oamenilor pe care vrem să îi susţinem şi să le răspundem eficient, nu umbrit de propria perspectivă privilegiată. Scopul nu este să ne hrănim motivaţia dintr-un sentiment de vinovăţie pentru situaţia noastră obiectiv bună, ci doar să avem claritatea necesară pentru a identifica piedicile punctuale pe care beneficiarii le au de trecut. Timp de câteva luni, am făcut parte dintr-un program de career coaching pentru comunitatea de refugiaţi din oraş – oameni care, în ţările din care au fost nevoiţi să fugă, aveau studii şi cariere în tehnologie. Misiunea noastră era să îi mentorăm în procesul de a-şi găsi un loc de muncă în domeniu, ca un fel de îndrumători într-un tur ghidat al lumii corporatiste vestice. În consecinţă, am pus pe hârtie un plan de împopoţonat CV-ul şi de pregătire pentru un interviu tipic de software development. La prima întâlnire cu persoana pe care trebuia să o mentorez, am aflat că nu are laptop. O mai bună comunicare cu beneficiarii experimentelor noastre cu impactul social ne va ajuta să eliminăm absurdităţile din soluţiile propuse. În cazul meu, am fi realizat mai devreme că trebuie să ne asigurăm mai întâi că acei oameni au tot ce le trebuie pentru a se preocupa de cariera lor de la un nivel de decenţă care nouă ni se pare subînţeles. Se întâmplă frecvent ca echipe de oameni bine intenţionaţi, dar fără experienţă, să organizeze proiecte la marginea voluntourism-ului doar pentru că uită să întrebe de ce e nevoie înainte să dea. În general, este ideală colaborarea cu ONG-uri de specialitate – dacă le recunoaştem ca parteneri de încredere, ne pot îndruma mult mai eficient decât poate simpla noastră intuiţie. Revenind la exemplul meu, odată înţeleasă problema, soluţia evidentă a fost organizarea unei strângeri de fonduri donate apoi unei asociaţii care lucrează direct cu persoanele cu statut de refugiaţi, pentru a acoperi nevoile imediate ale beneficiarilor, de la caz la caz. 

4. Să nu ne îndoim de puterea donaţiilor

Am ales mai sus exemplul unei donații pentru că nu trebuie subestimată însemnătatea pe care o poate avea o  strângere de fonduri bine făcută pentru un ONG cu o misiune socială nobilă, deși pentru donator nu aduce un câștig la fel de mare în puncte de imagine ca o activitate hands-on. Faptul că suntem în poziția de a putea ajuta ne face prea norocoși ca să fim tot noi cei care știu cel mai bine ce fel de schimbări sunt necesare în comunitate, și datorăm publicului modestia de a înțelege că activitățile din teren pot fi adesea făcute mai bine de voluntarii sau activiștii de cursă lungă. În anumite cazuri și domenii, putem să ne facem mai utili din poziția de facilitatori și atrăgători de atenție. Am auzit din când în când în bula mea de tineri corporatişti socially aware&anxious opinia că strângerile de fonduri sau donațiile nu merită aceeași apreciere ca voluntariatul adevărat. Poate fi un punct de vedere valid când ne referim la donaţii personale mici făcute în viețile noastre private, însă o donație din partea unei companii (din fonduri proprii sau în urma unei campanii) poate face o diferenţă căreia i se cuvine toată atenția. O astfel de decizie nu ne face mai leneși sau neasumaţi, ci pur și simplu evită situațiile ineficiente ca strângerea de gunoaie din parc în timp ce Extinction Rebellion organizează un protest în fața sediului tău, în loc sa renunți la ecusonul de eco warrior și să faci o donație substanțială unui grup local de ecologizare. Nu a fost niciodată mai evident potențialul acestui tip de voluntariat decât în perioada nefastă a pandemiei, când migrarea în masă a mediului privat către munca de acasă a oprit pe termen nedeterminat mai orice alt tip de inițiativă. În experiența mea, am reușit să am un impact mai mare prin proiectele de fundraising în care m-am implicat decât în activități la firul ierbii, iar perioadele lungi de restricții au adus noi exemple pozitive. Ceva ce a mers foarte bine în compania mea a fost alocarea unui fond de 100M GBP pentru donații către cauze afectate de pandemie și către organizațiile care le susțin, dar oferind și angajaților posibilitatea de a alege unde ajung parte din acești bani printr-un program de matched funding (unde compania își asumă să dubleze orice donație făcută de un angajat individual, și orice sumă obținută printr-o strângere de fonduri). Efectul unei astfel de iniţiative este motivarea imensă a angajaților de a organiza iniţiative caritabile cât mai ingenioase, care să asigure o donaţie finală semnificativă pentru cauzele la care țin. Pentru a maximiza impactul activităților de fundraising, putem face aceiași pași propuși și în cazul voluntariatului pur. Și aici e utilă formarea de legături cu comunitatea și reprezentanții ei, și consultarea acestora pentru a identifica și înțelege problemele punctuale pe care o donație ar putea sa le rezolve, conștientizând pe deplin propriile limitări și evitând crearea unor false așteptări din partea beneficiarilor. Durata și forma strângerii de fonduri pot apoi fi decise informat – de  exemplu, o campanie inițiată de un angajat cu un network limitat pe parcursul unei săptămâni ar putea fi foarte potrivită pentru a acoperi niște lipsuri specifice ale unui food bank local, în  timp ce pentru a achiziționa un aparat de RMN pentru un spital va fi nevoie de un proiect de lungă durată, promovat neobosit de o echipă mai mare. Un pas în plus este organizarea unei campanii de strângere de fonduri care prezintă cât mai bine cauza aleasă, atrăgând atenţia şi convingând publicul să doneze. 

5. Boss battle

Cu toate acestea, nu trebuie să ne oprim la  a face foarte bine ce putem. Impactul implicării este condiţionat de conducerea companiei, atâta timp cât voluntarii pot desfășura proiecte în limita resurselor care li se oferă. Pentru ca acest impact să fie crescător, cetățenii corporatiști trebuie să se folosească de atenția pe care superiorii o acordă așteptărilor lor pentru a obține extinderea bugetelor și oportunităților de CSR. Chiar și soluțiile simple pe care le-am propus până acum s-au bazat pe asumpția că în companie există deja o oarecare cultură a voluntariatului, susţinută de niște proceduri formale. Responsabilizarea mediului privat nu avansează în același ritm în toate companiile și toate zonele lumii, iar mulți angajați au încă de luptat pentru minimul necesar deja disponibil în marile corporații occidentale. Oricât de departe ne-am afla în proces, mereu este loc de mai bine, și cade tot pe umerii noilor generații să continue să ceara mai mult, adaptat la nevoile comunităţilor pe care le reprezintă. Pe măsură ce angajații devin mai conștienți de propria valoare în companie, ei pot fi mai asertivi în munca de convingere pe care o au de dus cu conducerea pentru a debloca noi linii de acțiune. Nu e vorba de a recurge la amenințări cu demisia, ci mai degrabă de a căpăta suficientă încredere în importanța pe care le-o acordă angajatorul încât să îndrăznească să-i ceară susținerea. Prin natura programelor ocupate și a statutului social oferit de un salariu imens, liderii noștri nu păşesc foarte des în  afara aurei de privilegiu a bulei corporatiste. Însă îi putem aduce, măcar pe câţiva, cu picioarele pe pământ şi le putem stimula disponibilitatea prezentându-le în mod convingător oportunitățile pe care le avem de a produce schimbări pozitive remarcabile (și, bineînțeles, de a ne întări reputația în același timp, dacă trebuie folosit şi argumentul ăsta). Odată ce acumulăm experienţă în tras şeful de mânecă, putem demara iniţiative mai îndrăzneţe, ţintind către problemele pe care nu le putem rezolva prin activităţi la îndemână. Câteva exemple de succes la care am fost martoră sunt implementarea unui program de internship pentru persoane de pe spectrul autist, cu proceduri de recrutare adaptate, sau achiziţia unor laptopuri pentru copiii refugiaţilor din oraş, folosite în cursuri săptămânale de programare ţinute de colegi din firmă. Cât timp forţa de muncă îşi comunică din ce în ce mai eficient aşteptările despre CSR, companiile vor continua să reacţioneze, măcar pentru a-şi asigura accesul la cei mai buni candidaţi.  După cum a încercat să glumească un şef al şefului… şefului meu într-o prezentare despre avantajele pe care le primim ca angajaţi, „pe vremea mea era suficient să-ţi plăteşti oamenii mai mult decât competiţia ca să te asiguri că-ţi rămân loiali, dar noile generaţii vin cu o întreagă listă de cerinţe şi trebuie să vă facem pe plac”. 

Când am început să aplic la joburi, am nimerit în mijlocul trend-ului de reorientare a marilor companii din sectorul financiar către tehnologie. Înţelegând că dacă nu se dau bine pe acest val nu vor putea ţine pasul cu competiția, o grămadă de instituții de specialitate treceau printr-un rebranding agresiv în urma căruia mai toate deveniseră „o firma de tehnologie, care doar se întâmplă să facă și banking”. Între timp, m-am vindecat de entuziasmul de a-mi imagina că vom intra vreodată într-o nouă nouă eră în care corporațiile să se redefinească în firme de făcut bine, care doar se întâmplă să facă și chestia care le asigură profit. Iar facilitarea implicării civice în rândul angajaţilor este doar o felie mică din spectrul CSR, care nu va produce de una singură schimbările mari pe care le aşteaptă publicul de la mediul privat. Probabil nu vom reuși nici măcar să eliberăm LinkedIn-ul de clonele capitalistului care crede că sărăcia e o alegere, sau de „angajații model” care prezintă orice oră de voluntourism care le-a câștigat mai mult lor în aprecieri virtuale decât beneficiarilor în ajutor real ca pe o reuşită majoră. Însă cred că aceia dintre noi care regasesc în posibilitatea de a influența lucrurile în bine și o datorie morală de a o face pot deveni din ce în ce mai pricepuți la a-şi mări impactul și pot reprezenta din ce în ce mai corect nevoile lumii pe care râvnesc să o schimbe. Nu știu dacă vom obține efectul unei explozii orbitoare de transformare pozitivă, dar uneori ies niște focuri de artificii destul de impresionante, care luminează un pic vidul existențial.

Cristina are 24 de ani și visul ei este să fie un om bun. E din București, dar de șase ani locuiește în Marea Britanie. Are licența și masterul în Computer Science de la University of Warwick, iar de doi ani lucrează într-o bancă de investiții. În liceu chiulea ca să meargă la voluntariat. Nu poate face același lucru de la muncă, dar se încăpățânează să înghesuie cât mai multe oportunități de a face bine în agenda de corporatist.

header de Paul Alexandru Zabet