Poezia feminină multimedia fits în a place it didn’t fit before – interviu Her Word

 

 

interviu de Ana Velicaru

editor Maria Bîrsan

 

 

Her Word e o platformă care își propune mai mult decât să ofere un spațiu sigur poetelor aflate sub lupa scenei literare conservatorist-patriarhale. Proiectul, a cărui ediție-pilot s-a materializat vara asta, constă în dezvoltarea poeziei feminine multimedia, prin integrarea liricii în videopoeme și soundscapes. Interdisciplinaritatea diverselor medii artistice vine organic, coordonatoarele proiectului activând în diverse arii creative, fie că vorbim despre performance, sound design sau arte vizuale.

 

Am stat de vorbă cu trei dintre fondatoarele Her Word – Elena Morar (regizoare și inițiatoarea proiectului), Ilinca Hărnuț (performer) și Diana Miron (muziciană). Au povestit despre procesul de selecție și de producție din spatele poemelor, despre felul personal afectiv în care s-au îndreptat către poeziile Anastasiei Gavrilovici sau Kristei Szocs (puteți vedea selecția poemelor pe https://herword.ro/), dar și despre cum poezia se poate dezvolta și în exteriorul lecturilor solitare, prin videopoeme deopotrivă experimentale sau, din contra, care nu diferă cu nimic de videoclipurile muzicale.

 

 

 

 

 

Videopoemul ca formă de exprimare este un concept în care simt că poezia încă se ține în canonul postmodernist. Văzută de afară, însă, poezia pare că e încă o zonă dominată de voci masculine. Am înțeles de unde a venit ideea platformei, dar de ce Her Word, de ce vocea feminină? Unde se încadrează proiectul vostru în spațiul poeziei contemporane? Where does it fit?

 

Diana Miron: It fits in a place it didn’t fit before, adică într-un mediu care nu-ți permite să te exprimi liber, de cele mai multe ori îți oferă numai restricții; dacă vom vorbi cu Svetlana (n.r. Cârstean), mentora proiectului și selecționera noastră de poeme, vom auzi niște întâmplări foarte triste în care ea, ca poetă, a trecut atunci când trebuia să-și citească în public poeziile la tot felul de adunări care țin de Muzeul Literaturii, sau diferite cercuri literare, și cum vocea ei a fost întotdeauna privită cu scepticism, încă de la început. Să nu mai vorbim despre conținutul de tip masculinitate toxică, care a predominat decade la rând poezia românească, în care femeia e obiectificată. Acum mentalitățile se schimbă și să sperăm că și artiștii se schimbă odată cu asta.

 

Ilinca Hărnuț: Da, dar mentalitățile se schimbă dacă schimbarea e susținută activ, din toate părțile, și noi asta vrem să facem.

 

Elena Morar: Mai e și faptul că există în continuare prejudecata că poezia scrisă de femei sună într-un fel, adică e ca și cum atributul de poezie-scrisă-de-femei sau poezie feminină duce automat într-o zonă suprasentimentală, sugar-coated, empatică, în fine, multe adjective în zona asta.

 

Ilinca Hărnuț: Și calofilă, neapărat.

 

Elena Morar: Mi se pare important ca o femeie care scrie poezie să poată scrie cum are ea chef să scrie și să facă toate rimele pe care vrea să le facă sau să fie cât de spurcată la gură vrea. Să nu simtă neapărat nevoia să scrie frumos.

 

Ilinca Hărnuț: Sau să nu simtă nevoia să nu scrie frumos, care e o altă chestie – tocmai, să compensezi și să fii extrem de agresivă deși nu simți nevoia.

 

Elena Morar: De fapt asta e, că descoperim că există o mare diversitate în interiorul poeziei scrise de femei, niciuna nu seamănă efectiv cu cealaltă, n-ai putea nici măcar să le pui într-un grup. Nu le poți pune într-un grup de forma „Școala de la nu-știu-ce”, sau „Cercul nu-știu-care”. Fiecare are ceva foarte distinct și cele pe care le-am selectat împreună cu Svetlana tocmai că sunt poete care sunt apropiate generației noastre, sunt poete care au o carte, două, maxim trei volume la activ, unele sunt chiar la volumul de debut sau imediat după volumul de debut, deci sunt voci foarte fresh care sunt încă în formare. Mi se pare că sunt voci care tocmai au nevoie, într-un fel, să ajungă într-un public care nu e doar publicul de critică lirică, sau publicul nișat care consumă poezie în mod obișnuit.

 

 

Diana Miron: După decenii în care au fost mii de așteptări de la poete să scrie într-o anume stilistică, acum, în sfârșit, granițele se diluează dintre un anume stil masculin versus feminin, yin versus yang, cald versus rece, tare versus moale, și acum granițele astea se sparg, nu mai există, iar poetele simt nevoia, tocmai ca să distrugă aceste granițe, să preseze foarte puternic degetul pe problemele contemporane cu care se lovesc ele.

 

 

Și la noi există mai în serios, mai cu titlu de cancan, precedente în ceea ce privește divergențele între tabere de poeți. La gala Mihai Eminescu, întâi Medeea (n.r. Iancu) și apoi Anastasia (n.r. Gavrilovici) au sesizat mentalitatea anacronică a organizatorilor, figuri de autoritate care nu sunt la curent cu dinamica și curentele contemporane, iar, ca răspuns, feminismul a fost prezentat ca o ciumă. Cum justificați acest conflict?

 

D.M.: Prima problemă este că bărbații se simt amenințați. E vorba de conservatorismul ăsta de tipul tradiția este asta, noi trebuie să o urmăm, dacă vrem să schimbăm tradiția nu e deloc confortabil, e neplăcut, avem de pierdut din pricina asta și este bine să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Dacă nu există precedent, de ce să existe? Și atunci e bine să ne complacem în situația asta, chiar dacă reversul ar fi de dorit într-o societate care evoluează, dar să lăsăm lucrurile așa cum au fost și cum am învățat că au fost de la bunicii și străbunicii noștri. Și, în starea asta, bărbații se simt foarte amenințați pentru că simt că femeile câștigă din ce în ce mai mult teren acum, odată cu egalitatea de șanse care se oferă și reacționează astfel.

 

I.H.: Într-un fel, eu îi înțeleg. E foarte straniu dacă ai avut o prăjitură întreagă de când te-ai născut și taică-tu a avut și bunică-tu și brusc afli că trebuie să dai jumătate din prăjitura ta…

 

D.M.: …sau chiar să o faci tu.

 

I.H.: Eu cred că se instaurează o panică îngrozitoare, că o să mori de foame, până la urmă, până acum ai supraviețuit cu toată prăjitura timp de sute de generații.

Mi se pare funny cum s-au scandalizat toți vizavi de limbajul vulgar al Anastasiei și al Medeei, pentru că, dacă luăm toată poezia masculină de după ‘90, mai ales la începutul anilor ‘90, când toată lumea era liberă și tot ce n-au putut să scrie până atunci au vomitat pe foaie. How is that different?

 

D.M.: Pentru că femeia este simbolul sensibilității…

 

 

 

 

În întâmpinarea a ceea ce zici, cum putem avea un spațiu safe pentru poete sau, mai general, pentru artiste, și cum putem să demonstrăm că poezia lor nu reprezintă „rujul roșu rămas pe ceașcă în timp ce ea plânge după el”? Poetele sunt portretizate, de regulă, la poluri opuse, scriind foarte fragil sau obscen și agresiv.

 

E.M.: Da, Madonna-whore complex.

 

I.H.: Cred că asta se aplică în toate mediile de expresie artistică. Dacă ești femeie, așteptarea e sau să alegi ruta asta foarte girly, sau, din contră. Uite, spre exemplu, și în regie de film, și mainstream – o ai pe Sofia Coppola, care e foarte sugar-coated și pink și fluffy, and that is the expectation, și mie mi se pare că ea explorează mișto zona asta, e mai multifațetată, și, pe cealaltă parte, o ai pe Kathryn Bigelow, care făcea numai filme de război extrem de violente, tocmai ca să depășească acest handicap, de a fi femeie. Mi se pare important să înțelegi că vocile sunt atât de variate câți oameni sunt.

Aceeași mentalitate reiese și când te uiți la filme în care sunt distribuite femei în rolurile principale – pare empowerment-ul ăsta foarte convenabil. E ca și cum orice supererou feminin ar fi extraordinar de porno, pentru că filmul e adresat tot unor adolescenți bărbați. Printre singurele eroine de film de acțiune care nu a fost porno a fost G.I. Jane, chiar dacă Demi Moore era foarte sexy, personajul era construit surprinzător de ok și mai era Sigourney Weaver în Alien. În afară de ele două, în mainstream, totul e ceva… Dacă o supereroină nu e foarte bună, trebuie să fie neapărat acoperită prin comic…

 

 

E.M.: …chiar dacă sunt aliați, ca să zic așa. Ai regizori care fac filme despre lesbiene, doar că toate personajele din film sunt bunăciuni.

 

Una din poetele care sunt în selecția din episodul pilot, atunci când a publicat primele ei poeme la un cenaclu literar, le-a publicat sub pseudonim, și majoritatea celor care le citeau erau ferm convinși că sunt scrise de un bărbat, pentru că erau „masculine”, whatever that means. Și a rămas un ecou în continuare, chiar după ce a început să le semneze cu numele său adevărat. Nu știu exact de unde vine asta, poate vine din unele criterii estetice care se aplică de mai de mult, pentru că, raportat la celelalte poete pe care le-am ales noi, nu mi s-a părut în niciun fel că ar fi mai masculină sau mai feminină decât restul.

 

 

A: Proveniți din medii artistice diferite, iar asta e de ajutor atunci când vorbim despre crearea unui videopoem sau soundscape. Până să ajungeți, însă, în ipostaza de a le pune în scenă, care au fost elementele determinante pentru voi la selecția efectivă a poemelor?

 

 

E.M.: Așa cum nu am pulsul la fel în fiecare moment al zilei, așa voi varia – identitatea mea este, până la urmă, caracterizată și de fluiditate. Chiar în interiorul unui volum de poeme, ele pot varia ca tematică, ca nuanță, ca ton, și atunci momentul în care noi am făcut această selecție de poeme, într-un fel cred că Svetlana, din câte am simțit, a mers cu ceea ce ar fi un best of al poemelor pentru proiectul nostru. Una e mai autobiografică, alta este mai conceptuală, una este mai concisă, alta are nevoie de mai mult spațiu de exprimare –  niciuna nu ține de gen, ci de scriitură, voce etc.

 

I.H.: Ne-am gândit mai mult cum ne atinge pe noi, ce simțim că ne atinge mai mult, cum am putea transmite mai departe ce am simțit. Și discuția nu e de „plăcut sau neplăcut”, ci dacă mi-a trezit un proces creativ propriu.

 

E.M.: Am început să punem filtrul nostru pe conceptul fiecărui poem. Concret, ce s-a întâmplat a fost că a existat o selecție totală de aproximativ 16-18 poeme. Cam 4-5 de la fiecare poetă, apoi fiecare dintre noi – pentru că, în afară de noi trei, mai sunt alte trei persoane implicate, și fiecare și-a ales 1-2 poeme cu care a rezonat cel mai mult, unul urmând să fie transformat în videopoem, în conceptul persoanei respective, și celălalt fiind o variantă de rezervă sau de soundscape, astfel încât fiecare poetă să fie acoperită de măcar un videopoem, dacă nu două, sau un soundscape, să mergem pe echitabil. A fost interesant că fiecare a rezonat cu o altă direcție, nu a existat să ne batem pe un poem, așa cum nu a existat o poetă de la care să nu ne placă nimic.

 

 

D.M.: Pentru mine e foarte important de zis că atunci când privim o imagine, nu percepem neapărat sunetul, îl privim ca parte dintr-un întreg, îl percepem global pentru că e artă imaterială, nu e o desfășurare cuantificabilă. Și atunci nu conștientizezi cât de subversiv poate fi sunetul. Mi-a plăcut să mă joc cu sunete care nu se mulau neapărat pe direcția poemului. Foarte importante sunt și liniștea, pauzele care apar în recitarea poeziei, pe care le poți gestiona diferit atunci când lucrezi la sunet – poate că o pauză mai mare între două strofe sau două versuri îți lasă loc să explorezi narativ pe sunet și apoi intervine din nou voce recitată care te duce în altă direcție și te duci în altă cameră și în alt etaj și tot așa. E foarte apropiat de teatrul radiofonic cumva. Mie mi-a plăcut să nu lucrez atât de explicit ilustrativ, la un moment dat, se vorbea despre o lovitură, o bătaie de tobă și acolo m-am gândit dacă e nevoie de o explozie. Și atunci am pus o persoană care sare în apă. Cumva, faptul că plonjează te trimite la alt vers care îți deschide alt univers și treci de pe uscat în apă.

 

 

 

 

 

 

Ce planuri aveți în continuare cu platforma?

 

 

E.M.: Ai putea spune că oferim cadrul în care partea scrisă întâlnește partea vizual-performativă. În continuare, acest match-making vrem să fie organic, în sensul în care poetele să și găsească ele artiști vizuali de care să se simtă apropiate, sau artiștii vizuali să se apropie de poezie ca de un script – până la urmă poezia este un script foarte bun, nu e nevoie de ceva narativ ca structură pentru o poveste vizuală. Iată că poezia se poate dezvolta și pentru exterior, nu este menită doar pentru consumul intim, solitar acasă.

 

Sunt trei direcții pe care vrem să le abordăm în viitor – una ar fi de poete românce uitate, poete optzeciste, anii ‘60, anii ‘90, ba chiar să „recuperezi” poete de la finalul secolului XIX. Apoi, o altă direcție ar fi de tinere poete, adică de poete-copile, la început de drum, până în 18 ani, care scriu deja – ori la workshop-uri de poezie, ori încurajate de profesori sau în cadrul unui club –  și au făcut asta de la 7 la 17 ani. A treia direcție care mi se pare interesantă este de poete care nu au publicat, adică de oameni care scriu poezie, deci sunt, de facto, poete, dar care din diverse motive nu au găsit încă cadrul de a ieși în public. Și asta s-ar putea realiza printr-un call.

 

 

O altă ramură care merge mână în mână cu ce ne-am gândit ar fi în ideea de empowering women poets direct, Diana ar ține un fel de workshop, un fel de coaching 101, workshop-uri în care le putem ajuta să fie mai pregătite pentru lecturi publice.

 

D.M.: Aici intervine ideea de prezență și de performance, unde alți poeți din alte țări sunt foarte antrenați pe o direcție performativă – unii fac slam poetry, unii fac spoken word și atunci e ceva cu totul și cu totul diferit timbral, în funcție de accentele pe care le pui în recitare, poți să creezi un fel de ritm.

 

 

 

A: Există vreun moment despre care credeți că v-a insuflat spiritul feminist?

 

I.H.: Momentul definitoriu din viața mea se întâmpla pe la trei ani, când mama a zis spală-te pe mâini, nu ieși așa afară, ești foarte jegoasă și eu am zis de ce și ea a zis nu știu nu-i frumos să umbli așa, ești și fetiță și eu am avut o criză și am urlat și ce dacă sunt fetiță. Glumesc, am făcut asta, dar nu era cu mama, mama is quite a feminist herself, cred că bunica era protagonista.

 

Mi-am dat seama, în ultimii ani, când am început să privesc cu un ochi mai matur, că suntem privilegiați în România și în blocul estic, pentru că propaganda comunistă a făcut ca, timp de patruzeci de ani, filmele să aibă și personaje feminine care sunt medic, inginer etc. Eu, de exemplu, am crescut cu modelul ăsta – tânăra ingineră care se ducea și făcea, iar în jurul ei bărbații erau muncitori și erau sub ea din punct de vedere al slujbei. Cumva, ți se insufla că dacă înveți și te pregătești, pe lângă să faci mâncare și alte asemenea activități, poți ajunge să ai și o meserie de genul ca femeie.

 

 

 

D.M.: Cred că am fost mereu crescută într-un spirit feminist, tocmai pentru că am crescut fără tată, deci am fost crescută de o femeie care era și inginerul în casă și era și pictor și profesoară și mamă, tot. Bunica mea a fost și ea o femeie foarte puternică, nu se dădea în spate de la nimic, tot timpul ea era cea care rezolva lucruri. Am crescut cu exemplele astea, apoi am ajuns să fac muzică și să colaborez cu cât mai mulți muzicieni bărbați – it’s a men’s world lumea muzicii și atunci m-am lovit tot timpul de mentalități din astea de bullying, de hahaha femeie la mixer, mentalități pe care nu le-am înțeles și tot timpul le-am combătut, nu am acceptat niciodată tipul ăsta de comportament.

 

 

E.M.: Pentru mine e un mix, migranți, being a woman, living in another country… Ar fi fain ca feminismul să se nască într-o persoană așa cum e el, anume un umanism upgradat, dar, momentan, este foarte revendicativ, la modul a recupera, a recupera…

 

 

header: screenshot din Her Word – harvey de Teodora Coman