Pauper-turismul – mică antologie a sărăciei ca mișcare estetică

 

de Maria Bîrsan

ilustrație de Alexandra Mitruțoiu

 

 

Oricine cu o cameră poate să fotografieze orice. Niciun subiect nu a fost lăsat spre nefotografiere, pentru că din ce în ce mai mulți oameni au ajuns să aibă acces la aparate performante, care i-au determinat să se perfecționeze, controlând din ce în ce mai bine lumina, timpii de expunere; iar unii, depășindu-și condiția de fotograf de ocazie, fără a deveni profesioniști, s-au plictisit să captureze apusul sau persoana iubită și au ieșit cu camera în stradă – fotografiază clădiri, evenimente, intră prin mahalale, surprind bătăi sau scene de sex. Și e frumos – pentru că frumosul unei imagini e o formă în care se așază insolitul, grotescul, calmul ca trăsături pregnante.

 

Există atât de multă informație fotografică despre orice, că Flickr, cea mai mare arhivă online, a anunțat că va începe să șteargă fotografii stocate pe parcursul a cincisprezece ani. Cum ștergerea arhivei nu se face după vreun criteriu, șansele de a pierde fotografii valoroase prin care am fi putut vedea cum arăta societatea la un anumit moment sunt la fel de mari ca șansele de dispariție a albumelor unei persoane care făcea close-up-uri florilor din grădină.

 

Oamenii nu se sinchisesc, însă, de această inflație de informație vizuală, pentru că, până la urmă, pentru cei mai mulți dintre ei, fotografia este mai mult un bun de uz personal decât o artă, bun care le permite să înmagazineze poze de o calitate mai bună sau mai proastă, în funcție de aparatura pe care o au la dispoziție și abilitatea de a face fotografii. Indiferent de felul în care oamenii se raportează la fotografie, câteva teme rămân recurente, iar modalitatea în care statutul celui sărac răzbate vizual în cărți, media sau expoziții mă preocupă prin implicațiile sale morale.

 

Sărăcia structurală este un fenomen acut cu care România se confruntă – statistic adevărat, că acceptăm mai greu sau mai ușor acest fapt este altă discuție. Omul sărac, în schimb, este o invariabilă față de care restul lumii nu știe neapărat cum să se comporte și asta se vede în nenumăratele reacții contrare una față de cealaltă pe care acesta trebuie să le suporte, iar acest sentiment conflictual se vede și în fotografii. Sărăcia nu trebuie privită în niciun caz ca un subiect tabu, însă felul în care o portretizăm nu trebuie să încalce demnitatea celor care se lasă fotografiați. Ne este mult mai simplu și să îi fotografiem, pentru că sunt, de regulă, lipsiți de reticența celor de-un statut cu noi. În L’opéra-mouffe, Agnes Varda filmează viața unei străzi pline de prăvălii, pe care se perindă oameni din toate categoriile sociale – remarcabil este faptul că atunci când cei mai înstăriți înțeleg că sunt filmați, reacția lor imediată este ori să se dea la o parte din câmpul vizual al camerei, ori să își acopere fața. Cei săraci, în schimb, sunt în regulă cu tot ce li se întâmplă și își continuă activitățile impasibili la focusul camerei.

 

 

Pe de altă parte, în zilele noastre, cel puțin cu privire la spațiul românesc, raporturile dintre fotograf și cei fotografiați se inversează față de cum erau surprinse în filmul lui Varda – în vreme ce omul înstărit se simte mult mai confortabil să pozeze (până la urmă, de ce să ascundă faptul că este unul dintre reușiți în viață), cel fără posibilități refuză, mai degrabă, orice fel de interacțiune cu camera, învățându-se cu raidurile celor de la presă, puși pe căutarea unui exemplu negativ. Cu toate acestea, sărăcia este în continuare portretizată în multe feluri moralmente discutabile și a ajuns chiar o mișcare estetică locală, la care oamenii aderă uneori fără să își dea seama de modul în care aceasta se răsfrânge asupra subiecților fotografiați. Urmărind acest fenomen după o schemă dihotomică simplă socio-culturală, ale cărei ramuri se întrepătrund în unele momente, am încercat să localizez unele manifestări ale fotografiei cu săraci și modul în care ele sunt plasate în mentalul colectiv.

 

 

 

Social

 

Oricum am da-o, săracul este o persoană lipsită de resurse financiare, pe care nu le-a avut niciodată sau pe care, deși deținându-le la un moment dat, anumite circumstanțe au însărăcit-o vizibil. După această definiție, parte bună din bătrâni e săracă, pentru că pensia e neîndestulătoare pentru a acoperi niște nevoi de bază. Unii oameni cerșesc sau dorm pe stradă, iar ceilalți de regulă îi evită, pentru că o interacțiune cu o astfel de persoană apare ca nedorită. În mentalul colectiv, e o rușine să fii sărac – însă, dacă sentimentul de rușine se naște în sensul în care cuiva îi e rușine că altcineva e sărac (se simte prost sau i se pare nedrept că cineva, din varii motive, e sărac), natural, persoana cu pricina va încerca să treacă peste acest sentiment, apelând la resorturile și la potența sa pentru a-i ușura situația nevoiașului, în așa fel încât să se convingă că are tot dreptul să nu-i mai fie rușine. Exemplu: vezi o bătrână semi-cerșind, semi-stând pe stradă și îi dai cinci lei. Totuși, altruismul tău poate să nu fie așa limitat, așa că decizi să îți anunți prietenii de pe rețelele sociale că în drumul tău ai dat peste o bătrână pe care ar fi ok să o ajutăm. Așa apar mesajele de genul Bătrâna stă la gura de metrou de la … și vinde niște mici lucruri/cerșește, dar nici nu pare că vrea să ia banii când îi dai [lucru de apreciat în rândul celor la care va ajunge mesajul]. Dacă aveți haine/alimente și nu vă mai trebuie, poate i le dați ei, are o pensie de 300 lei și din ea își crește nepoțelul [informații pe care le-ai putut afla pentru că te-ai interesat și ai vorbit cu bătrâna și nu doar te-ai mulțumit să treci sistematic pe lângă ea la metrou]. Aceste mesaje sunt însoțite și de poza persoanei în nevoie din două considerente – obiectiv, este necesară o particularizare a persoanei, pentru că poate la gura de metrou de la … își fac veacul trei bătrâne, or tu ai treabă cu una sau, pur și simplu, pentru ca cel care vrea să ajute ulterior să nu fie nevoit să caute mult. Subiectiv, sentimentul de rușine pe care sperăm să-l obținem la câțiva dintre prietenii noștri se împământenește mai bine în momentul în care atașăm și o poză. Așa apar în raza noastră vizuală doamna care vinde zarzavaturi la colț de stradă, domnul care vinde vechituri, fata care cântă la vioară – ceea ce îi leagă e faptul că ies în stradă, încercând să fie mai puțin săraci, însă e posibil ca ei să nu fie observați în stradă decât după ce o fotografie postată pe o rețea de socializare i-a particularizat în stradă. Fotografia poate fi făcută cu acordul persoanei sau pe furiș, pentru că cel care face fotografia a fost prea copleșit de rușinea proprie ca să întrebe dacă e ok să facă o poză, ori a presupus că poate cel fotografiat va refuza și a decis că este mai bine ca povestea alături de imaginea săracului să fie văzute, în scopul ajutorării acestuia.

 

 

Dacă rușinea este direcționată în sensul în care celui în nevoie ar trebui să îi fie rușine că este sărac, atunci, cel mai probabil, acesta ar fi ignorat complet – de cele mai multe ori nici nu i se fac fotografii, pentru că de ce ai vrea să vezi o persoană care a eșuat? Eco scrie în Cum ne construim dușmanul că A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l propria valoare. De aceea, atunci când duşmanul nu există, el trebuie construit. În capitalism, pentru cei mai mulți dușmanul este săracul, prin periculozitatea neputinței lui de a reuși să subziste. Problema este a lui că nu s-a putut impune, nu a sistemului greșit constituit. O fotografie poate chiar l-ar indispune pe un om care gândește așa, pentru că săracul este dovada vie că și el poate oricând să ajungă rău în viață – de asta, săracul mai bine nu există în ochii lui, sau există prin fundațiile la care donează periodic, ca să-și dovedească altruismul.

 

 

Cultural

 

Grevându-se pe abundența de informație fotografică mai ales din ultimii douăzeci de ani, fotojurnalismul a devenit mai selectiv, nu din perspectiva a ceea ce se fotografiază, ci trierea fotografiilor care rezultă în urma exploatării unui subiect. Sărăcia este un subiect speculat în media prin proiectele fotografice ale celor care revin periodic în comunitățile mai puțin norocoase sau ale celor care chiar provin din aceste comunități, la proiectele care trag un semnal de alarmă cu privire la starea precară în care se găsesc acestea, la monografii sau la simplele ghiduri de călătorie. Întrucât cele mai multe publicații care abordează această temă nu au un substrat senzaționalist (și, chiar dacă îl au, sentimentul provocat privitorului este preponderent unul de îngrijorare), sărăcia este documentată într-un mod în care ne putem face o idee despre realitatea care ne înconjoară, în funcție de bias-ul publicației și al nostru personal. De regulă, prin fotografiile din această categorie este ilustrat și un soi de mini-activism socio-artistic, un demers de raising awareness despre situația că astfel de comunități există, demers care are și o tentă a depășirii barierei sociale a alterității, în sensul că oamenii în nevoie sunt portretizați pentru a ne familiariza cu ei și, în cele din urmă, pentru a-i înțelege mai bine.

 

 

Fotografierea unor persoane lipsite de posibilități materiale poate însoți un studiu antropologic sau sociologic, pentru a-l face mai pertinent sau convingător. Și în aceste cazuri există riscul ca, deși obiectivi, cei care fotografiază să îi poziționeze subliminal diferit pe cei săraci față de cum i-ar fi poziționat pe cei din altă clasă socială. Într-un eseu din volumul său Despre fotografie, Susan Sontag surprinde exact acest aspect, analizând munca lui August Sander, care în 1911 începe munca la un catalog fotografic al poporului german, unde fiecare persoană fotografiată reprezenta un simbol/semn al unei anumite ocupații, clase sau profesii. Deși Sontag însăși scrie că singurul scop urmărit de Sander era dorința de a pune în lumină ordinea socială prin atomizarea ei într-un număr nedeterminat de tipuri sociale, nu poate să nu remarce o schimbare de paradigmă în funcție de clasa pe care o fotografia. Fără să își dea seama, Sander și-a ajustat stilul în concordanță cu rangul social al persoanei pe care o fotografia. Profesioniștii și cei bogați sunt fotografiați în interior, fără recuzită. Ei vorbesc de la sine. Muncitorii și nevoiașii sunt, de obicei, surprinși într-un decor (deseori exterior) care îi localizează, care vorbește pentru ei, ca și când despre ei nu se poate presupune că ar avea genul de identități individualizate dobândite firesc în clasa de mijloc și în cea de sus. Din moment ce acest fenomen a putut fi observat în munca unui om care nu urmărea evidențierea unei clase sau a alteia, este lesne de crezut cum se reflectă în mintea unui om imaginea săracului surprins în mod voit de un fotograf ca fiind sărac.  

 

 

În fine, din punct de vedere artistic, scopul cu care cineva, profesionist sau amator deopotrivă, pornește să fotografieze un eveniment, un loc etc. este cel care denotă bună-credință a fotografului. De pildă, dacă un fotograf are în minte să surprindă într-o expoziție, let’s say, o tradiție păstrată doar în câteva sate din Delta Dunării, există o posibilitate ca oamenii fotografiați pregătindu-se și apoi performând în cadrul acelei tradiții să apară în ochii privitorului ca fiind săraci, întrucât este cunoscut că cei din Deltă trăiesc în niște condiții foarte grele, rata șomajului fiind foarte ridicată. Cu alte cuvinte, aici sărăcia este surprinsă prin prisma a ceva, nu prin prisma ei înseși.  

 

Sunt și fotografi care își propun un periplu prin zone sărace pentru a fotografia oameni săraci fiind săraci – am văzut cu toții măcar o dată portretul ăla de om sărac în fața sau, în orice caz, undeva prin apropierea casei sale, vopsite în nuanțe de roz sau verde. Cel mai important este să-i iasă în evidență ochii, apoi un viciu, poate fumează sau poate are o sticlă de ceva lângă el. Uneori este surprins alături de copii sau de un animal din gospodărie – în orice caz, într-o manieră statică, pentru că săracul doar e pus să stea (să ne gândim puțin, dacă ar fi surprins desfășurând o activitate, probabil n-ar mai fi sărac). Interesant că el devine practic o statuie a sărăcimii, el nu mai este surprins ca snapshot într-o ipostază a vieții reale în desfășurare, este pus să se auto-întruchipeze.

 

 

 

Crezul artistic al fotografului respectiv este să surprindă frumosul, fiindcă pozele cu săraci sunt frumoase, în sensul de imediat exotice, impasibile, pătrunzătoare prin suprarealism. Se produce, printr-o romantizare forțată, idealizarea statului celui fără posibilități, butaforia unui Cannery Row autohton în care, în ciuda lipsei de mijloace, viața e totuși frumoasă.

 

 

 

Un fotograf care speculează frumusețea sărăciei este neliniștitor, întrucât presupune măcar indirect asumarea ideii că sărăcia ar trebui să persiste într-o formă sau alta pentru acest crez artistic. Se naște, astfel, un fel de pauper-turism, unde fotograful planifică un voiaj mai lung sau mai scurt într-o zonă săracă din țară sau din orașul său, ca să vorbească 5-10 minute cu niște oameni lipsiți de posibilități (cu care în afara acestei călătorii n-ar fi interacționat defel, ba chiar ar fi încercat cu tot dinadinsul să îi evite), să pătrundă în intimitatea lor de zi cu zi uitându-se prin casa sau prin curtea lor, pentru ca, la final, câștigându-le un pic încrederea, să îi încadreze frumos și să îi pozeze. Dacă fotografia este pe film, omul va trebui ca pentru acest proiect special să mai facă o cheltuială, cumpărând film și să plătească după pentru developare. Uneori, procurarea filmului, developarea lui, și, de fapt, toată călătoria fotografului pot să coste mai mult decât veniturile subiectului sărac pe o lună sau mai multe – practic, omul face chiar un efort financiar mai mare pentru a profita de pe urma unei comunități.

 

Uneori, acest gen de fotografie este îmbrățișată și de cei care provin din astfel de medii defavorizate, ca un gest de reapropiere și afiliere de locurile în care au crescut. În funcție de accentul predominant ales, și aceste proiecte desfășurate de un fotograf nu complet străin poate cădea în aceeași capcană a ipocriziei, prin identificarea frumuseții în mizerie, fără a-și asuma responsabilitatea cu privire la situația comunității cu care are o relație afectivă plină de complexe.

 

 

Fotograful speculează calitățile acestor oameni ca să-i fotografieze, uneori fără să le ceară consimțământul, pentru a-i publica la expoziții sau pe rețele sociale la care aceștia oricum nu au acces. Într-un caz fericit, acesta îi va ajuta temporar cu niște bani sau se va întoarce către ei cu niște obiecte. În celălalt caz, dacă nu încearcă să stabilească măcar o legătură de scurtă durată, fotograful se raportează la sărac ca la un copac pe care l-a fotografiat pe marginea drumului. În economia generală a lucrurilor, el va fi mai puțin dispus să accepte că există o problemă reală a sărăciei sau, chiar dacă sărăcia există, nu este atât de gravă, dată fiind frumusețea persoanelor fotografiate, ceea ce denotă ipocrizie și egoism.