„Oamenii, essentially, dansează. Tot timpul.” – Interviu cu Andreea Novac

 

 

interviu de Elena Stanciu

 

 

Cu Andreea Novac am discutat despre corp, minte, dans, relația dintre ele și despre relația care se creează între performeri și spectatori în cadrul unui spectacol. Andreea este coregrafă și dansatoare și ține ateliere de dans contemporan. A terminat psihologia, pe care reușește să o îmbine cu corpul, ce reprezintă unul dintre ei interesele actuale. Pe Andreea o puteți vedea în spectacole uneori, sau în cadrul cursurilor de dans pe care le ține la Linotip, CNDB și nu numai.

 

 

 

Cum se simte, din perspectiva ta, diferența dintre corp și cele care sunt considerate în mod tradițional superioare (e.g. minte, spirit), având în vedere că în viața de zi cu zi, prin media (e.g. reclame), balanța înclină diferit?

 

Ruptura aceasta dintre minte și corp este veche, de la Descartes. Și, cumva, cred că toată cultura vestică este construită, bazată sau înrădăcinată pe ruptura aceasta. În esență, Descartes zice ceva de genul: nu putem avea încredere în corpul și în simțurile noastre, drept care trebuie să trecem în rațiune. Și rațiunea are această, să-i zicem calitate, deși poate să funcționeze și în sens negativ, de a se îndoi, continuu, constant, de a pune sub semnul întrebării tot ceea ce vine prin corp.

Eu sunt un om care lucrează cu corpul, dar care nu a lucrat întotdeauna cu corpul. Prima mea întâlnire semnificativă, care mi-a schimbat cu totul direcția, a fost prin prisma primei facultăți pe care am făcut-o, de psihologie. În cadrul facultății am făcut un modul de terapie prin dans și așa am cunoscut foarte direct – mai puțin ce înseamnă informația care vine prin simțuri, mai mult informația care există deja acolo. Înainte nu aș fi putut să verbalizez lucrul acesta. Nu susțin nici supremația corpului, nici supremația creierului. Mi se pare că ele sunt egal implicate.

Cred că ceea ce se întâmplă acum, apropo de corp – care este tot timpul pus în față, dus în față, are un traseu cumva coerent, apropo de istorie. Istoria corpului este o istorie controversată. Dacă te uiți, spre exemplu, în Evul Mediu, corpul aproape nu exista. Tot ce însemna realitatea viscerală era supus, aproape flagelat. Pe urmă au venit Renașterea, Iluminismul, a început corpul să fie un pic mai bine văzut, să i se acorde mai multă atenție. Apoi a venit secolul al XX-lea, unde s-a răsturnat paradigma. Mie mi se pare destul de logic momentul în care suntem. Nu văd neapărat în negativ lucrurile. Însă, ceea ce văd negativ și unde cred că ar trebui să umblăm, este la felul în care ne înțelegem corpurile. Nu la felul în care îl tratăm, ca pe un obiect perfectibil, ci la un fel de înțelegere profundă, la cunoașterea aceasta care vine prin corp și la a nu-l supune neapărat. Are sens ceea ce spun?

 

Are foarte mult sens, cred că am experimentat lucrul ăsta la un curs de dans. La un moment dat, ni s-a spus să facem orice și m-am blocat. Să fac absolut orice vreau era mai greu decât o mișcare simplă impusă (e.g. mișcă mâna spre stânga). Valurile de anxietate care erau depozitate în corp au început să iasă la iveală.

 

E perfect okay. Toți am trecut prin asta, profesioniști, neprofesioniști, nu contează, toți am trecut la un moment dat prin asta. Și pentru că orice este atât de mare, încât nu știi de unde să îl apuci. Și pentru că aici intervine exact ceea ce îți spun: felul în care noi ne raportăm la corpul nostru este înspre a-l disciplina cu orice preț. Noi știm că atunci când mergem la un curs de dans, trebuie să facem asta și asta și asta. Ceea ce nu e adevărat, pentru că knowledge-ul, ascultarea, observarea, sense-ing, toate lucrurile acestea vin din corp, nu vin din creier. Dacă în momentul în care eu îți spun să faci ce vrei tu și tu intri în anxietate, ce poți să faci e așa: am intrat în anxietate. Okay. Bun. Sunt aici. Recunosc chestia asta, hai să vedem ce se întâmplă cu ea. Pentru că anxietatea în sine poate să genereze mișcare. Dacă lași corpul să fie anxios, în mișcare, el iese de acolo sau face ceva cu chestia aia. Doar că vine creierul și zice: aoleu, sunt anxios, nu știu, nu știu să fac nimic. Nu e adevărat.

Eu, și mă ghidez după această filozofie, le spun oamenilor care vin la cursurile mele că nu îi învăț să danseze. Ei știu să danseze, chiar știu să danseze. Ce fac eu este să scot dansul la suprafață. Asta e treaba mea. Oamenii, essentially, dansează. Tot timpul. Nu e nevoie să te duci la un curs ca să înveți să dansezi. Te duci la un curs ca să înveți niște pași, ori o secvență coregrafică, ori mai știu eu ce. Știu că sună super banal, dar chiar toată lumea dansează sau poate să danseze. Că felul în care ei dansează nu se potrivește cu ceea ce cred ei, cu felul în care ar trebui să arate sau ce este dansul… asta-i altă poveste. Dar asta nu înseamnă că ei nu dansează. Iar dansul acesta la care ne uităm și către care tindem toți este, totuși, un dans construit, reglementat. Noi știm că dansul trebuie să fie frumos, liric, ceea ce nu e adevărat. Dansul este despre – nu-mi place cuvântul ăsta, e prea utilizat – a exprima. Nu știu dacă dansul se învață. Eu cred că este, pur și simplu, este peste tot. Doar că trebuie să intrăm acolo.

 

din spectacolul 37 minutes of make believe – foto: Alina Ușurelu

 

Care sunt așteptările tale de la spectatori?

 

Depinde ce fel de spectacol. Pentru că există spectacole la care te uiți, există spectacole la care participi pentru că vrei, există spectacole la care participi pentru că nu vrei… Sunt multe modalități prin care artiștii pot integra sau nu publicul.

Acum vorbesc exclusiv despre mine, iar ce spun eu nu este universal, este doar perspectiva mea. Spectacolele mele întotdeauna, într-un fel sau altul sunt participative. Dar nu explicit. Eu cer publicului, cât este cu mine în sală, să aibă, conștient sau nu, un anumit tip de participare. De aceea, felul în care îmi construiesc spectacolele este despre asta, despre întâlnirea dintre mine și spectator. Și de fapt cred că un spectacol apare exact în întâlnirea asta. Felul în care tu te uiți la spectacolul meu nu este exclusiv spectacolul meu. Este spectacolul meu filtrat prin tine. Eu vin și propun ceva, tu vii și te uiți la ceva. Și cred că spectacolul se întâmplă undeva în mijloc. Nu doar aici. Sau nu doar acolo.

Sunt spectacole, spre exemplu, care se întâmpla în întuneric și care se întâmplă cu totul în imaginație. Sunt spectacole care sunt super centrate pe ceea ce vezi și nu e nimic mai departe. Și sunt spectacole care din punctul meu de vedere presupun acest schimb. Pentru mine asta e interesant pentru că e live art și atunci acest live este foarte important. Este foarte adevărat că e riscant. Dar sunt artist. Dacă nu risc, ce fac?

Ce aștept? Aștept întâlnirea asta. Aș vrea, aș vrea foarte mult ca oamenii să nu știe ce vor să vadă. Să vină să vadă. Și să se hotărască după aceea dacă le-a plăcut, dacă mai vin. Spectacolele nu trebuie să fie neapărat comode. Eu nu vorbesc niciodată despre un spectacol în termeni de mi-a plăcut sau nu. E irelevant dacă mi-a plăcut sau nu. Mi se pare că valoarea unui spectacol sta exact în întâlnirea mea cu tine.

 

Sunt sigură că ai avut parte și de surprize, în sensul ăsta.

Plăcute sau nu?

 

Aș vrea să știu despre ambele.

Am avut și neplăcute și am avut și multe plăcute. Cred că cel mai dificil îmi este când îmi simt publicul ostil. Îl simți. Când ceea ce faci, ceea ce propui sau ceea ce le propui nu este ceea ce se așteptau să vadă, ceea ce și-ar dori să vadă, ceea ce au nevoie să vadă. Oamenii din sală au tot felul de așteptări. Dar, pentru mine asta este provocarea și aici am miză.

 

Cum se simte ostilitatea? Pur și simplu gestică, mimică, oameni care eventual pleacă din sală?

Oh, ar fi drăguț dacă ar pleca din sală, dar nu pleacă din sală. Faza este așa: ai scena și ai al patrulea zid, zidul invizibil, zidul dintre tine și spectator. La mine zidul ăsta nu există, pentru că așa construiesc spectacolele. Drept care, în măsura în care eu încep să interacționez cu ei și să mă adresez lor, nu vine nimic înapoi. Ar vrea mai degrabă să se ascundă, să se bage sub scaun, să nu se uite la mine, să nu mă asculte, îi simți că nu vor să fie acolo. Este exact cum te întâlnești cu un om și îl vezi intrând pe ușă. You like him or you don’t like him. Așa simți și chestia asta.

 

din spectacolul Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards – foto: Andreea Irina Leu

 

În cazul spectacolelor pare într-o cantitate mult mai mare și mai înfricoșătoare.

 

Da, din mai multe direcții. Dar asta este uneori miză pentru mine: să desfac. Și zic hai să vedem de ce se întâmplă așa. Și când am făcut asta, a fost minunat, dar a fost foarte dificil pentru mine de pe scenă, a trebuit să triplez cantitatea de efort. Dar a ieșit.

Și există și partea cealaltă, care este ideală, când publicul este super receptiv. Mi s-a întâmplat o dată, când prezentam un spectacol la Iași, când publicul a făcut coadă după spectacol. Se înșiraseră pentru că voiau să mă strângă în brațe, să îmi spună trei vorbe, să ceva. Coadă. Asta nu mi s-a întâmplat niciodată. Altă dată, tot la Iași, am dat un spectacol acolo și am avut o discuție după. Am stat trei ore. Nu mai plecau.

Și uite, asta îmi place că se întâmplă în cursuri. Eu sunt foarte atentă la oamenii care vin la cursurile mele. Acum, pentru că fac asta de o grămadă de vreme, îi cunosc de când intră pe ușă. Știu, de la prima vedere, cât o să am de lucru și pe asta mă concentrez, cel puțin la început. Să îi aduc în confort, ca să poată să lucreze. Cu ei, cu corpul.

 

Nu este mult mai greu să lucrezi, după ce deja ai fost obișnuit să funcționezi prost cu corpul tău și trebuie să te dezveți, decât dacă ai fi învățat de la început?

 

Ba da. Este adevărat, lucrezi de două ori. Dar mai bine faci asta la un moment dat, decât să mergi orbește, înainte. Eu lucrez cu adulții, de la 18 ani în sus. Spre deosebire de copii, unde libertatea este absolută, adulții vin cu niște scrieri pe corp. E un corp foarte normat. Un corp căruia i se zice: trebuie să fii așa-și-așa-și-așa. Și nu-ți este permis să nu-știu-ce și nu-știu-ce sau să fii nu-știu-cum și nu-știu-cum. La fel, propriul tău corp: îl ai, dar nu-l ai. Dacă nu îl simți, dacă nu ești atent la el, dacă nu-i prinzi gustul, îl ai degeaba. Și asta nu vine, din nou, apăsând pe buton. Nu.

Eu, când am început, eram atentă la corp tot timpul. Mergeam în troleu, mă țineam de bară și vedeam cum se schimbă greutatea de pe un picior pe altul în timp ce merge troleul. Uneori când merg pe stradă sunt atentă unde îmi este bazinul, cum calc și unde mi-e greutatea, cum stă spatele. Toate lucrurile astea care înseamnă awareness, conștientizare corporală. De aici începe dansul din punctul meu de vedere. Din momentul în care îți simți corpul, ca să poți să faci tot ce îți dorești cu el. Și asta e pentru mine educația fizică deșteaptă. Hai să învățăm despre corpurile noastre principiile pe care le putem pune pe corpurile noastre, ca ele să nu fie așa pur și simplu, ci să fie deștepte. Să fie, pentru că sunt, chiar sunt. Toate corpurile sunt deștepte. Trebuie doar să le deschizi, să le asculți. Asta e calea către ele.

 

Mi se pare că există o împletire frumoasă dintre minte și corp și în relația dintre atitudinea sau modul în care vorbește o persoană și felul în care dansează. Crezi că psihologia te-a ajutat să deslușești mai bine relația asta la nivel individual, pentru a putea lucra cu fiecare în parte?

 

Da, chiar este și m-a ajutat, pentru că eu sunt destul de sensibilă și atentă la limbajul nonverbal și îl citesc destul de ușor. Cred că m-a ajutat și să am mai multă atenție și să înțeleg un pic mai bine, când văd anumite lucruri, de unde vin ele. Și să înțeleg când pot să împing sau trebuie să mă retrag.

Psihologia m-a ajutat, categoric m-a ajutat. Și eu sunt conștientă că dansul are valența asta terapeutică majoră. Nu spun că este terapie prin dans. Terapia prin dans este o altă poveste, este mult mai complicată, este mult mai amplă, este mai contorsionată, mai controversată. Dar dansul, într-o primă fază, are valența terapeutică și numai prin faptul că te aduce în contact cu tine, cu corpul tău, cu mintea ta, cu nevoia ta, cu plăcerea ta, cu disponibilitatea ta, pentru că te vezi, te simți. Parcă nu stau bine cu picioarele sau parcă nu îmi place să fac asta, sau parcă nu mă simt bine făcând asta. Da, mă ajută, m-a ajutat întotdeauna. Și am o miză destul de mare în asta, folosesc asta. De aceea mi-e foarte ușor să desfac din primele întâlniri anxietăți și tot felul de alte chestii, pentru că sunt foarte atentă la ce îmi stă în față, văd și simt grupul. E super plăcut, e și super greu în același timp. Super greu în termeni uneori chiar etici. Ce fac eu cu asta? Îi trimit așa, umblând pe stradă, după ce… mă rog, astea-s alte povești.

 

Sunt teme pe care le urmărești în mod special atunci când concepi și dansezi într-un spectacol?

 

Eu nu fac mult, nu sunt un artist care face foarte mult. Fac cam un spectacol pe an, dacă îl fac și pe acela, pentru că în general trebuie să găsesc o chestie care să mă intereseze, după aceea să stau o vreme cu ea și abia după mă hotărăsc dacă fac sau nu un spectacol. Nu am neapărat niște teme recurente, cred că ele țin de perioadele prin care trec și de întâlnirile pe care le am, și asta e important. Din fericire, cumva am privilegiul de a-mi alege oamenii cu care lucrez. Uneori spectacolele pe care le-am făcut au fost inspirate de oameni și au fost pentru oamenii cu care am lucrat, alteori le-am propus chestii care mă interesau pe mine și care veneau din experiența mea, din curiozitățile mele, din ceea ce am citit, din faza în care eram. Nu am încă obsesii, deși mi-ar plăcea să am obsesii, adică să găsesc o chestie care să mă consume atât de mult încât să stau zece ani numai cu aia și să nu se mai termine. Mi-ar plăcea mult, mult de tot. Dar nu am încă. Am anumite interese, dar nu ceva recurent. Încerc să îmi dau seama, dar nu, nu am. Îmi pun miza în oamenii cu care stau pe scenă. Mi se pare că sunt așa, un fel de brainiac, care mereu eșuează cumva în emoție. Îmi plac ideile și caut un anumit fel de a sta pe scenă, care este undeva între, mereu. Nu folosesc numai corpul. Folosesc și vocea, obiecte mai puțin. Nu cred că, dacă mă numesc dansator, trebuie să lucrez exclusiv cu corpul. Și atunci cumva da, oscilez destul de mult între. Și îmi place procesul de lucru mai mult decât spectacolul. Chiar îmi place. Mereu am această chestie, mă stresează foarte tare premierele. Nu-mi plac premierele deloc, aș sta dacă aș putea continuu într-un proces de lucru care să nu se sfârșească niciodată. Mi-e frică de momentul acela în care trebuie să iasă spectacolul, o iau foarte personal. N-ar trebui, dar asta este.

 

din spectacolul 37 minutes of make believe – foto: Alina Ușurelu

 

Atunci despre ce este sau despre ce crezi că ar trebui să fie dansul contemporan?

 

Nu. Nu răspund la această întrebare. Nu știu despre ce ar trebui să fie. Este despre tot. E despre noi, despre viață, despre obsesiile noastre, despre iubirile noastre, despre whatever. Poate să fie despre orice. Poate să fie despre relația mea cu publicul, despre – nu știu, momentul ăla care nu se înregistrează niciunde, decât atunci, între mine și tine. Despre orice. De aceea mi se pare faină arta, că este despre ideile oamenilor, pe care le pun în fața altor oameni și zic: uite, eu așa gândesc despre chestia asta. Tu ce părere ai?

Nici nu am avut preocuparea, nici nu-mi doresc să mă preocupe teme din astea mari, majore, impresionante. Cred că în orice chestie mică găsești și o chestie mare sau orice chestie mare poate fi spartă în bucăți, fragmente. Nu întotdeauna trebuie să fie the big topic. Nu știu cum aș putea eu să vorbesc despre. Asta nu înseamnă că alți artiști nu o fac. Asta nu înseamnă că alți artiști nu au o putere… E un regizor, îl cheamă Romeo Castellucci. Din punctul meu de vedere este genial, tocmai pentru că reușește să surprindă în lucrurile banale chestia asta mare, majoră. Sau îți vorbește despre chestii enorme, punând în scenă lucruri foarte mici și aproape nesemnificative.

 

 

Dar crezi că poți să ajungi să înțelegi Romeo Castellucci fără să fi trecut prin chestiile mari? Pentru că, din nou, aici mi se pare o chestie de educație și de cât de mult suntem noi obișnuiți cu teatrul, opera – clasice și contemporane. Ca să ajungi la genul de rafinament care îți permite să îți dai seama că în lucrurile mici pot să stea și lucrurile mari și invers, nu cumva ai nevoie tocmai de o bază mare culturală?

 

Cred că un spectacol bun trece către oricine, oricând. Chiar cred asta. În măsura în care omul ăla se face permeabil la actul artistic. Pentru că, dacă eu mă duc în sală la un spectacol de dans și știu că vreau să văd dans și omul acela nu-mi arată dans, am două opțiuni: fie sunt curioasă, fie mă închid și zic nu e ce mi-aș dori eu, la revedere. Cred că spectacolele puternice au această calitate: de a trece prin spectatori, oricare le-ar fi baza. Oricare le-ar fi baza.

Iar Castellucci – eu am chestia asta, fac câte o obsesie pentru câte un artist și după îl caut – am văzut un spectacol de-al lui și ce se întâmpla în public după acest spectacol, pentru mine era uluitor. Erau oameni care plângeau, erau oameni care huiduiau, erau oameni care aplaudau, erau oameni care nu se puteau mișca din scaun, erau oameni care tremurau, erau oameni care urlau. Mie asta mi-a spus că a ajuns, în moduri diferite, la oameni diferiți. Și da, asta cred că poate să facă un spectacol bun. Pentru mine un spectacol bun, spre exemplu, este un spectacol în care eu nu gândesc. Și asta nu înseamnă că simt. Ci este un spectacol care îmi suspendă funcția critică. E spectacolul acela care mă trage înăuntrul lui și eu nu știu că a durat trei ore, o oră, 25 de minute, nu contează. E spectacolul acela în care eu nu mai urmăresc să văd cum e făcut, în care în esență aproape totul în jurul meu se blurează, nu mai știu că mai e cineva lângă mine care se foiește pe scaun. Acela este spectacolul care funcționează pentru mine. Cel care mă învăluie și mă ia pe sus. Și care nu mă lasă, nu îmi dă drumul. Iar asta, dacă se întâmplă, se întâmplă pentru oricine.

 

 

din spectacolul A truth, a lie and a list of possibilities – foto: Alina Ușurelu

 

 

Ne poți recomanda atunci artiști, filme și cărți despre dans și nu numai?

 

Mie îmi plac cărțile ceva mai teoretice. În trainingul unui dansator teoria, este cumva secundară. În trainingul unui creator teoria este absolut necesară. Eu vorbesc despre mine mai degrabă ca un om care face și mai puțin ca un om care interpretează. Deși le fac pe amândouă, în funcție de cum simt. Dar lecturile mele sunt mai degrabă din perspectiva omului care face.

Că tot vorbeam despre corp, există niște volume care sunt foarte frumos scrise și traduse: Istoria corpului, care oferă o perspectivă largă. Pe urmă sunt tot felul de autori care mie îmi plac. Andre Lepecki este un teoretician extrem de bun și care vorbește foarte ușor despre lucruri dificile. Pe urmă sunt o mulțime de dramaturgi care iarăși îmi plac: Bojana Cvejic, spre exemplu.

Apropo de teatru, Forced Entertainment mi se par absolut geniali. Am văzut un spectacol nu de mult, The Notebook. Unul dintre cele mai frumoase spectacole pe care le-am văzut vreodată. Este un spectacol care se întâmplă în mintea oamenilor. Sunt doi actori care intră pe scenă și încep să îți citească. Este atât de bine construit încât ritmul în care spun, inclusiv felul în care respira, este coregrafiat. Simultan. Mă rog, pare că îți citesc, de fapt ei știu textul. Și totul, pentru că pe scenă nu îți arată nimic, sunt doar ei doi care citesc, totul, totul se întâmplă în mintea ta. Este unul dintre cele mai puternice spectacole pe care eu le-am trăit vreodată. Și mă uitam la cartea acea a lor din care ne citeau și, nu exagerez în niciun fel, mă apuca panica când vedeam că se subțiază și știam că se va termina. Aș fi vrut să nu se termine niciodată. Și după ce s-a stins lumina, mi-am ținut respirația până când s-a aprins din nou.

Mai e o tipă care îmi place foarte mult, pe care o cheamă Antonja Livingstone. După ce am văzut un spectacol de-al ei am zis că dau la o parte tot ce am învățat vreodată până atunci că înseamnă spectacol și vreau să pot să concep așa ceva. E un performer halucinant.

Mai sunt două tipe care mi se par deștepte și super faine. Pe una o cheamă Mette Edvardsen și pe cealaltă o cheamă Mette Ingvartsen. Sunt diferite ca propunere estetică – una este foarte fizică, își folosește corpul, dar nu în modul obișnuit. Iar cealaltă lucrează cu coregrafii aproape invizibile, adică, spre exemplu, îți materializează un obiect absent repetându-i numele. Se joacă foarte mult cu felul ăsta de a te uita la lucruri, de a face vizibile sau invizibile.

Am văzut de curând Peeping Tom – e tot teatru. Mă rog, nu doar teatru. Au putința de a crea un univers absolut fabulos pe scenă. E super puternic ca imagine și ca propunere și e genul de spectacol căruia eu, spre exemplu, nu îi pot scăpa. Mă ia cu totul, mă trage înăuntru.

Îmi plac artiștii la care văd nu drumuri bătătorite, ci chestii care trebuie să fie altfel, care își asumă riscul ăsta de a nu se duce pe un drum pe care îl cunosc și care în esență e verificat și știm că e de succes.

 

Crezi că se pot oferi explicații raționale despre spectacolele experimentale, ale căror miză nu era să adreseze neapărat ceva rațiunii?

 

Eu cred că orice poate fi desfăcut și explicat. Orice. Un spectacol în sine care nu poate fi pus în legătură cu alte chestiuni, care nu îți dă perspectivă, nu ar trebui să fie foarte valoros. Ar trebui să te pună în ipostaza de a gândi nu doar la asta, ci un pic mai mare, mai larg. Dar există tot felul de spectacole, există spectacole care sunt despre moment și care se construiesc chiar în fața ta. Și acolo urmărești alte lucruri. Există spectacole care sunt făcute exclusiv din improvizație și atunci sunt despre materialul cu care lucrează interpretul. Există spectacole exclusiv de formă și atunci nu este mai departe de atât. Nu există un mod universal de a te uita la ceva. Există moduri și moduri și moduri, în funcție de ce îți stă în față. Fiecare cere un mod diferit – și asta nu înseamnă că trebuie să ai nu-știu-câte cărți de critică citite. Înseamnă doar că trebuie să înțelegi că artiști diferiți fac lucruri diferite, spun lucruri diferite, în moduri diferite. Și tu, om care te duci la spectacol, faci ce poți tu mai bine cu ele. Cât poți tu de bine. E nedrept, din punctul meu de vedere – și acum vorbește artistul din mine – e nedrept să îmi ceri să fac doar așa cum înțelegi tu. E nedrept și ar fi și o mare înșelătorie și din partea mea să-ți fac asta. Și atunci da, ne ajustăm, ne mișcăm laolaltă – că nu știu, asta e o chestie care mie mi se pare importantă pentru un spectator, să își dorească să fie mișcat. Și mișcat nu înseamnă doar emoționat. Când pleacă, să plece un pic mai la stânga, mai la dreapta, un pic mai înainte, mai în diagonală decât a intrat. Nu se întâmplă asta mereu. Dar se întâmplă uneori. Și e suficient.

 

din spectacolul A truth, a lie and a list of possibilities – foto: Alina Ușurelu

 

 

 

foto header din spectacolul A truth, a lie and a list of possibilities – Alina Ușurelu