fiecare în fața unui calculator, robotizați sincron – Interviu cu Mircea Andrei Florea

interviu de Elena Stanciu

ilustrație de Alexandra Mitruțoiu

Mircea a câștigat, cu volumul Larvae, Concursul de debut în poezie „Max Blecher”, aflat la ediția a zecea, și a fost nominalizat la Premiul „Mihai Eminescu” Opus Primum. Publică poezie în reviste și pe platforme online („Poesis internațional”, „DLITE”, „Echinox”, „Subcapitol”, „Steaua”, „Vatra”) și a participat la Festivalul „Zona nouă” în 2018. A absolvit Facultatea de Matematică din cadrul Universității din București și un masterat de Algebră, Geometrie și Criptografie. Pe Mircea îl puteți asculta citind poezie uneori la Institutul Max Blecher sau la alte evenimente.

Elena: Felicitări pentru volum și pentru câștigarea concursului pentru publicare.  Din interiorul cercului de poezie română contemporană competiția pare a fi strânsă, însă, din exterior nu se vede neapărat lucrul ăsta. Cum vezi tu relația cu publicul mai larg?

Mircea: Foarte des am senzația că raportarea la publicul larg e ca la un celălalt, un other. Poate n-are sens ce spun, dar, parcă, deși există dorința asta de întâlnire, nevoia de apreciere și de confirmare, apare întotdeauna și atacul, publicul mare e necunoscător, el nu-și poate da seama de valoarea reală a unor texte. Câteodată cred că ăsta e doar un shield apărut din teamă. Mna, acum nu vreau să mă lungesc cu asta. Sunt destul de multe încercări de a ajunge la public, ei: sunt pagini de Facebook, gen Gura Mare, Poetic Stand, blogul Goethe Dlite, sunt proiecte cu poezie pe muzică, cum e proiectul celor de la Cenaclub, cum a fost și cel la care lucram și eu, Twinbeat. Acum e și o modă cu videopoemele, am văzut publicate pe cam toate paginile astea pe care le-am menționat. Am văzut că e o modă internațională, tot felul de festivaluri de videopoeme, cine știe, poate ăsta e viitorul. Eu am participat la un proiect, Cozy Poetry Night, în cadrul Street Delivery, unde am citit tot așa pe o coloană sonoră. Cred că atunci am ieșit cel mai mult în afara comunității literare.

Elena: Uite, pentru mine Nocturnele de poezie Arcen au reprezentat o ocazie de a mă apropia puțin de poezia contemporană. Pentru că m-a oprit întotdeauna faptul că credeam că trebuie să fi parcurs cât se poate de riguros întreg canonul istoriei literaturii ca să poți avea acces la poezia contemporană. Ce sfaturi i-ai da cuiva care nu s-a apropiat de poezie, dar ar vrea să o facă? Cum să înceapă?

Mircea: Da, Arcen-ul face niște chestii foarte simpatice și sunt foarte bine puși la punct. Eu am citit acolo împreună cu Luca Ștefan Ouatu, cred că în 2018, pe Magheru One. Erau vreo 50 de oameni. Dar eu nu sunt omul potrivit pentru așa ceva, nu eram obișnuit cu asta, m-am îmbătat tare și când ne-au pus în urma lecturii întrebări am răspuns mai degrabă expeditiv.

Acum, ar fi stupid să pretind că ar trebui cunoscut vreun canon, că nici eu nu stau prea bine cu asta. Cred că mai bine te abonezi la paginile astea de Facebook. Dacă tot vezi același nume și îți place, îi cumperi cartea și tot așa. La început s-ar putea să rămâi cu multe cărți în care să nu îți placă mai mult de două, trei texte, dar cred că așa e până îți formezi gusturile. Cred că e important să îți dai seama că se scrie poezie despre aceeași lume în care trăiești și tu. Nu e o poezie care se scrie despre subiecte foarte diferite, cum e cea din școală. E despre aceeași lume. Există poeți care vorbesc despre manele, există poeți care vorbesc despre cluburi, există poeți care vorbesc despre probleme sociale, sau există poeți care vorbesc despre ecologie. Adică sunt aceleași probleme pe care le vezi și fix din același mediu. Și asta cred că ar ajuta foarte mult. Să îți dai seama de chestia asta.

Elena: Că e și despre tine.

Mircea: Exact. E aceeași lume.

Elena: Când și cum ți-ai dat seama că vrei să intri în lumea asta? Spuneai că ai încercat și proză la un moment dat.

Mircea: Când în eram în școala generală, cred că a pornit de la faptul că îmi zicea doamna învățătoare sau profa de română că scriu compuneri frumoase sau o ceva asemănător. Și așa am început. Îmi plăcea mult să citesc cărți pentru copii. Și voiam și eu să scriu cartea mea pentru copii. Christopher Paolini, care a scris Eragon, cred că e exemplul cel mai bun de om care a citit multe cărți pentru copii și a scris pentru copii. El a fost mult timp idolul meu în materie de literatură. După, cu poezia, a fost fix o chestie de încăpățânare. Încercam eu să scriu și i-am scris dirigintei mele, Irina Georgescu, care a făcut puțin mișto de mine. Știu că prima dată când am vorbit despre asta m-a întrebat dacă eu citesc poezie. M-a lovit foarte tare treaba asta, dar mi-a arătat de unde să încep. Și am tot stat pe capul ei foarte mulți ani și ea îmi dădea cărți și îmi zicea uite, încearcă și asta, citește și asta. Mi-a dat foarte multe cărți pe care acum nu le găsești din generația 2000: cartea de debut a lui Marius Ianuș, cartea de debut a lui Dan Coman, cea a Elenei Vlădăreanu, a lui Claudiu Komartin. După ce a văzut că eu citesc doar poezie contemporană – din asta extrem contemporană și se vedea că o lectură mai mare nu aveam, a început să îmi zică și de poeți români mai vechi: de Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, care în comunitatea literară sunt văzuți ca niște coloși. Și ușor-ușor am ajuns și eu să îmi formez niște gusturi.

Elena: Apropo de poeții din generația 2000 – atmosfera de acolo e mult mai gloomy, cum de nu se regăsește neapărat în poezia ta? Adică sunt niște momente în care o resimți, dar nu se propagă în întregul volum.

Mircea: Mna, mie mi se pare că există și în Larvae întunecime, altfel, da, dar nu e un volum solar. Și nici în generația 2000 nu se scria doar mizerabilist, Țupa, Leac sunt un exemplu, sau Adrian Urmanov, al cărui volum, Poeme utilitare, cred că m-a influențat cel mai mult de-a lungul anilor, așa, dintre primele mele lecturi. Poate diferența asta apare și pentru că o perioadă îi citeam obsesiv pe douămiiști, poate și pentru că în perioada în care m-am apucat să scriu, 2012-2015, au apărut o groază de volume cu o atmosferă diferită care mi-au luat ochii. Sincer, volumul ăsta a apărut într-o perioadă în care mi se părea că eu nu simt mare lucru, poate și pentru că în perioada aia făceam multă mate, pentru care aveam nevoie de o stare pe care eu o asemănam cu meditația, o lipsă a emoțiilor, o concentrare profundă, determinare, poate doar mă convingeam că e o formă de meditație ca să nu recunosc de fapt ce mi se întâmpla, idk. Anyway, ciclul de texte de la care a pornit volumul are asta la bază, încercarea mea de a scrie despre lipsa emoțiilor, ceea ce, cel puțin la prima vedere, diferă de afectarea specifică aniilor 2000. Uite, Ashbery spune într-un interviu că și despre plictiseală ar trebui să se scrie poezie, mi-a rămas mult în minte asta. Și acum am văzut o cronică la Larvae în care Andreea Pop tocmai un „plictis existențial” identifică. Acum, eu nu mi-am propus un pariu cu Ashbery, sau o îndeplinire a profeției, dar m-a bucurat remarca ei.

Elena: Cum arată procesul prin care alcătuiești un volum? În volumul tău se simte intertextualitatea, care pare că e o parte mai tehnică și mai lungă de durată.

Mircea: Adevărul este că eu am făcut volumul ăsta în primăvara asta. Primăvară-vară. Și atunci chiar mi-am dedicat mult timp. Adică enorm de mult timp. Cred că sunt niște diferențe mari între variante ale acelui manuscris, pe care nu le vede nimeni. Și cu o seară înainte le-am mai zis: puneți un spațiu între aceste două versuri, că nu sunt bine sau scoateți cuvântul ăla și așa mai departe. Dar sunt chestii care țineau doar de niște pretenții ale mele și știu că pe multe dintre ele le-am făcut pentru mine. În același timp am și frica asta, anxietatea mai degrabă, că mai mult am lucrat între texte decât să lucrez pe texte. Că dacă deschizi cartea și vezi câte un text singur, el în sine nu are niciun sens, dar capătă odată ce îl vezi în tot volumul. Ceea ce poate e mai simpatic, dar, în același timp, ce mișto ar fi fost o carte în care să se întâmple ambele.

Elena: Nu e o chestie pe care eu să o fi sesizat. M-am distrat foarte mult când răsfoiam cartea și dădeam peste versuri care mă dădeau pe spate și fără să citesc întreaga poezie, cum ar fi un enunț mă poate bloca sute de ani. Și mă gândeam: da, exact. Și apropo de anxietățile referitoare la modul în care este primit volumul, cât de mare e frica de expunere într-un proiect atât de personal?

Mircea: E o chestie cu care încă mă obișnuiesc, dar asta e partea bună a faptului că literatura e un mediu închis. Pentru că pe majoritatea oamenilor care citesc textele alea îi interesează doar textele și îi interesează mai puțin cum sunt eu ca om. Și oamenii pe care îi interesează cum sunt eu ca om nu ajung la textele alea. Și asta e ușor reconfortant.

Uite, a fost greu să mă obișnuiesc cu faptul că ai mei o să îmi citească poemele. La început îi blocasem din partea asta a vieții mele, nu le ziceam niciodată ce scriu, când sunt invitat să citesc undeva. Și tot timpul erau supărați că află de la mama unei prietene de familie, care află de pe Facebook ce am mai scris eu. Și mă suna maică-mea și îmi spunea supărată că află de la alți oameni ce fac eu. Tocmai pentru că era o parte a mea pe care nu eram obișnuit să o cunoască. Și nici nu știu cât îmi doresc să o cunoască. Acum le-am dat-o pur și simplu cartea. Dar a rămas așa un fel de consens tacit să nu vorbim despre asta. Le-am dat-o, am zis: okay, bine, o aveți, dar nu mă întrebați nimic despre ea. Și a încercat la un moment dat maică-mea, dar a făcut tata repede un semn să nu vorbim despre asta. Ceea ce a fost simpatic, așa, că au prins chestia asta.

Elena: Din nou, în momentul în care publici un volum, te gândești la care sunt oamenii care o să îl citească? Îți imaginezi un cititor deschizând volumul? Care e celălalt pentru tine?

Mircea: Sincer, când am publicat volumul ăsta am făcut-o mai degrabă de dragul de a bifa chestia asta. Hai să văd dacă sunt în stare și cum iese și să fie ceva de care sunt eu mulțumit. Și să probez mai degrabă dacă grila mea de valori se potrivește cu a altora. Eu îmi imaginam că cititorii o să fie o mână de oameni. Oamenii pe care îi știam din comunitatea literară, prietenii mei, foști colegi pe care îi am la prieteni pe Facebook. Am mai primit și câteva mesaje de la necunoscuți care au citit cartea, chestie evidentă, dar pe mine tot m-a mirat atunci.

Am avut și o încercare egotistă, în care urmăream comentarii și like-uri la versuri postate, dar am renunțat repede la asta. Încerc să mă întorc la atitudinea mea de dinainte de publicare, în care mă simțeam mai degrabă outsider și scriam cu încrederea că nu respect vreo imagine despre poezie, fără pretenția că ar plăcea altcuiva sau nu, ci doar mie. Asta încă îmi pare atitudinea cea mai bună.

Dar sunt conștient că n-am scris o carte pentru publicul ăsta larg despre care am tot vorbit. Nu are versuri duioase. Și tocmai de asta nu am pretenția unui cititor ideal. Mi se pare mai degrabă o descoperire. Cum și eu am avut descoperiri cu foarte multe cărți despre care am simțit că rup imaginea uniformă pe care o aveam atunci despre poezie. Uite, asta da, clar m-a interesat să scriu o carte care mi-ar fi plăcut și mie când de abia mă apucasem de literatură. Asta pot să zic sigur.

Elena: Cum vezi starea poeziei contemporane astăzi? Ai câțiva poeți sau scriitori contemporani pe care ni i-ai recomanda?

Mircea: Uite, o să recomand doar poeți și poete care nu au debutat sau care sunt pe pragul de a o face. Chestii super fresh, o groază de stiluri, de-abia aștept. O să încep cu Elena Boldor și Cătălina Stanislav, amândouă o să scoată primul lor volum la OMG anul ăsta, așa am auzit. Îmi place mult ce fac, seamănă mult cu alt lit, o mișcare din State și Anglia care a ajuns la noi prin revista Zona nouă, dar o fac în felul lor, e foarte mișto. Apoi, Ioan Coroamă, și despre el am auzit că o să scoată o carte în viitorul apropiat. El e dintr-un grup mai mare de poeți din Iași, ceilalți doi, Luca Ștefan Ouatu și Lucian Brad au debutat deja, primul în 2019, al doilea în an cu minte, în 2020. E tare Coroamă, scrie foarte inteligent, vine din imaginarul ăsta al clubului, foarte mișto. De curând le-am descoperit și pe Maria Miruna Solomon și Diana Cornea, care scriu niște poeme așa fresh, că mă fac să mă simt demodat. Mai e Mihnea Bâlici, veșnicul nedebutat. El ne lua toate premiile de la gură în liceu, în perioada în care participam la concursuri. Când o să își termine volumul o să fie diamantin, nimeni n-o să poată să-l zgârie, de-abia aștept. Și, evident, nu pot să nu zic de omul meu Horia Șerban, care o să lovească din umbră, când nu se va aștepta nimeni la asta.