Despre câteva utopii (sau nu?) în care locuim împreună pe Netflix

de Radu Ianoș

Istoria divertismentului de consum ne arată că entertainment-ul are chipul spectatorului. Nu numai în termeni de cerere și ofertă de programe, în sensul că ,,se dă pe post ceea ce omul vrea să vadă”, ci, mai în profunzime, această reflexivitate își găsește expresia în conturarea unor personaje centrale cu care spectatorul să se poată identifica în cât mai mare măsură – seriale despre el, pe scurt. Fapt care explică, bunăoară, de ce seriale ca Seinfeld și Friends sunt, în cultura populară, considerate drept etaloane convenționale în materie de sitcom-uri: oricine are un grup de prieteni de hang-out, iar stereotipia de caracter și temperament a personajelor, repartiția echilibrată între sexe (cel puțin în cazul Friends) și background-ul educațional și social relativ standardizat fac posibile și chiar încurajează suprapunerile și substituirile în mentalul spectatorului – cine nu s-a gândit, măcar din când în când, care prieten/ă de-al său/sa corespunde cu care dintre personajele serialului? Probabil că cei mai mulți dintre noi putem suprapune cu relativă ușurință pattern-ul real din cotidian peste cel de serial (dacă e cazul, după niște mici ajustări procust-iene ale firii fiecăruia).

Acestă explicație justifică și succesul unor seriale-gigant precum Married with children, The Simpsons sau Family Guy care, deși în registre și chiar tehnici complet diferite (ținând cont că unul e animație pentru copii, altul, pentru young adults și unul filmat pentru publicul middle-aged), sunt construite pe același calapod și spun, practic, aceeași poveste a lui bonus pater familias care, în ciuda blazării, lipsei de șanse și, after all, unei dotări intelectuale caricaturale, reușesc să mențină o viață prosperă, călduroasă și palpitantă pentru familiile lor.

Cu timpul se schimbă valorile și, odată cu valorile, portretul păturilor sociale. Valul de comedii de familie a fost înlocuit, mai recent, de seriale cu aceeași tematică, dar mai rafinate și diversificate, precum tripticul Modern Family, Fresh of the Boat și Years and Years. Deși toate păstrează rădăcina patriarhală a capului de familie care se străduiește să presteze bunăstarea, sunt structurate așa încât să se refere la noțiuni mai moderne, precum de-nucleizarea familiei, teme de gen, migrație și integrare, inclusiv evoluția unor subiecte cutting-edge precum totalitarismul digital sau trans-umanismul, în cazul ultimului dintre ele. Totuși, aici nu e vorba decât de o reașezare într-un context updatat la realitatea contemporană.

Paradigma oglinzii devine, astăzi, mai intrigantă pe seama amplificării accesului la entertainment, în special ca efect al popularizării platformelor de streaming precum Netflix, Amazon și HboGo, cu a lor ofertă mai vastă și affordable ca niciodată. În acest context, plaje sociale nereprezentate până atunci își fac apariția în divertismentul mainstream, pe măsură ce clase până acum marginale capătă mai mult capital social și cultural. Desigur, o programă mai incluzivă de divertisment este, totodată, și rezultatul efortului de compensare pentru neatenția istorică cu care a fost tratat marginalul. În contrapondere, ca întotdeauna în astfel de cazuri, putem vorbi și despre o exotizare a marginalului ca strategie de promovare a content-ului, reprezentarea unor categorii precum lumpenii sau spectrul LGBTQI putând fi văzută și ca o apropriere culturală semi-preparată destinată, în ultimă instanță, tot consumatorului middle-class, cis, white și tot așa. Ambele ipoteze sunt plauzibile și, cel mai probabil, la originea includerii unor subiecte noi în lista de materii prime de entertainment stă o combinație dintre amplificarea conștiinței identitare a unor categorii determinate și curiozitatea crescândă a publicului majoritar pentru astfel de universuri (condamnabilă sau nu).

Astfel își fac apariția în mainstream (și conform statisticilor de audiență, într-un mod deloc timid) seriale precum POSE, care urmărește lumea ball-urilor LGBT latino și afro-americane din NY-ul anilor ’80, mai seriosul – deși nu mai puțin savurosul It’s a sin, care tratează primii ani de după răspândirea în masă a virusului HIV în Anglia și peste ocean, și Crashing, care spune povestea precariatului economic al unui grup de ,,loseri” din centrul Londrei. Genul acesta de seriale nu au apărut mai înainte pentru simplul motiv că nu s-ar fi uitat la ele suficientă lume cât să merite investiția. Fiecare dintre ele ar putea face obiectul unei ample analize socio-culturale și filmologice, însă aș vrea să discut despre un alt aspect comun celor trei, pe lângă centrarea pe anumite categorii până acum excluse de la reprezentare: locuitul în comun. Fără să neglijez adevărata temă din Pose și It’s a sin – lupta pentru supraviețuire socială a minorităților sexuale și rasiale, ce îmi propun este să pornesc de la aspectul locuirii pentru a trage o serie de paralele sociale între cele trei seriale.

Toate cele trei prezintă viața câte unui grup de persoane care, puse în situația (voluntară sau mai puțin) de a trăi împreună în locuințe deopotrivă ofertante, dar nu totdeauna suficient de spațioase, încercă să-și vadă de viață cum pot ele mai bine. Să vedem, întâi de toate, ce anume îi aduce laolaltă: în It’s a sin, mai mulți tineri, majoritatea din provincie, se mută în Londra în căutarea unei vieți mai bune și ajung să locuiască împreună într-un bastion al liberalității, reuniți de nevoia unui safe-space pe care o generează identitatea queer. Aceeași situație, deși ceva mai established, o vedem în Pose, unde, tot din cauza outcastness-ului provocat de discriminare, persoane queer (majoritar trans) locuiesc împreună în tradiționalele Houses, ce reprezintă mai mult un sistem ierarhic și de protecție reciprocă decât un simplu adăpost colectiv. În sfârșit, în lipsa oricăror discriminări, personajele din Crashing sunt pur și simplu regrupate într-un spital dezafectat de eșecul economic, housing-ul fiind chiar tema centrală a serialului. În toate cazurile, chiar și acolo unde personajele se strâng  împreună din proprie inițiativă, este vorba, în substrat, tot de un eșec al sistemelor socio-politice în care evoluează: fie că vorbim de eșecul democratic al protejării grupurilor minoritare și vulnerabile, fie de eșecul economic al capitalismului neoliberal care antrenează precaritate și ostracizare în lipsa unor sisteme funcționale de protecție socială. Locuitul în atare condiții devine o formă de refugiu.

Peste tot, există un nucleu de locatari permanenți, care se erijează într-un soi de proprietari și gazde, în timp ce personaje mai puțin importante apar și dispar din componența tabloului locativ pe măsură ce narațiunea progresează. Cazul cumva atipic din acest punct de vedere este Pose, unde modelul de House cu mother & children este replicat similar stupilor de albine: atunci când ajunge suficient de stăpână pe sine, o ,,copilă” se detașează de ,,mamă” și de ceilalți și purcede să-și întemeieze propria Casă, după propriile principii. Chiar și așa, au loc numeroase permutări între membrii diverselor Case. În toate trei serialele, repartiția pe camere e făcută prin învoială, în funcție de afinități (much like într-o tabără), și tot de aceea se mai și schimbă, fapt care sporește coeziunea întregii case prin formarea unor sub-unități ale colectivului larg. Tot din punct de vedere social, ajung să se înfiripe tradiții și ritualuri care consacră identitatea și apartenența, precum La-ul rostit de fiecare atunci când pleacă de acasă în It’s a sin sau scavenger hunt – ul la care participă toți cei din Crashing.

Toată lumea contribuie la chirie – fiecare după posibilități. Ceea ce mă aduce la aspectul principal pe care vreau să îl disec, anume organizarea și funcționarea ,,politică” din fiecare – aspectul care le diferențiază cel mai mult. Locuitul împreună și, mai mult, spiritul comunitar în care acesta are loc trimit cu gândul la ideea de falanster, a lui Fourier, sau la varianta acestuia cu care mai târziu a venit André Godin, familisterul, dacă ne uităm la latura de ownership al proprietății. Falansterul este, în tot cazul, o idee stângistă, și presupune mult mai mult decât simpla locuire în comun, înglobând în cadrul aceleiași gospodării imense și producția agricolă, industrială, pregătirea școlarilor și orice altă ramură a economiei, în miniatură. Cu toate acestea, e un reper interesant de luat în discuție în cazul celor trei seriale, pentru că intenția comunitară și simțul puternic al apartenenței și solidarității le aduce sub aceleași principii sociale și politice cu falansterul.

Interesant e când constatăm că, în plan politic, fiecare două seriale se aseamănă între ele prin ceva și se diferențiază de al treilea.

Dacă încercăm să le plasăm pe eșichierul politic, aș îndrăzni să spun că, pe seama solidarității, respectului, discreției, încurajării reciproce și acoperirii celuilalt la necaz, It’s a sin și cu Pose s-ar situa cât mai aproape de stânga. În lipsa unor probleme mai grave decât situația materială sub-optimă, Phoebe Waller-Bridge, în atenția ei pentru umor situațional și în permanentă căutare de awkward fructuos, are nevoie să creeze în Crashing niște personaje individualiste, chiar egocentrice până la manie, dezinteresate, prietenoase atât cât este nevoie, reticente la schimbare și mereu gata să se aranjeze într-un alt mod; pe scurt, un cadru mai de dreapta. În plus, în lipsa unei alte dinamici care să stea la baza relației lor, personajele din acest serial sunt în cea mai mare parte sex-driven, majoritatea interacțiunilor având o motivație întemeiată pe interese romantice, dar nu exclusiv (ceea ce se întâmplă și în ‘Sin, dar ca efect firesc al faptului că aproape toți partenerii posibili locuiesc deja împreună).

Astfel, deși activități comune și warming există din plin și în Crashing, evoluția relațiilor este înțesată de împunsături malițioase, conflicte mânate de orgoliu, care uneori degenerează în violență, și abundă în sentimente rănite. Dincolo, atât în Pose cât și în ‘Sin, deși conflictul se aplanează relativ facil și din fașă, reversul este greutatea de a se desprinde de grup a personajelor, de a evolua pe cont propriu și în întârzierea de a-și găsi un rost al lor, chit că atmosfera este una mai fraternă și ospitalieră. O demonstrează foarte bine cazul lui Angel (Pose), care are dificultăți de integrare înapoi în grup odată ce își găsește o slujbă de succes și bine plătită în modellingul de nivel înalt, în ciuda reticenței care viza pe atunci angajarea persoanelor trans în astfel de domenii – sau oricare altele, for that matter.

Tot la capitolul evoluție și ,,dezvoltare personală”, e interesant de văzut cum în toate cercurile, personajele evoluează profesional către statute superioare printr-un mix de determinare și parvenitism (nu de puține ori, sexual – deși aici se pune întrebarea dacă nu cumva este o portretizare a damnării celor discriminați, care nu au altceva de oferit celor mai puternici decât sexualitatea și sunt puși în postura de a se folosi de ea pentru a supraviețui). În tot cazul, câte un germene de yuppie există în fiecare dintre cele trei seriale, dar este mai ales vizibil în ‘Sin și Crashing (în Pose e mai greu cu upwards mobility-ul, fiindcă discriminarea împotriva persoanelor trans e cam cea mai acerbă).

Dacă am stabilit că Pose și ‘Sin sunt mai de stânga și se deosebesc prin aceasta de Crashing, altfel stau lucrurile când vine vorba să privim structurile de putere care guvernează grupurile. Aici, contrastul este între complet liberalul It’s a sin, unde până și atitudinile cele mai divergente sunt lăsate în plata lor, și Pose + Crashing la polul opus, unde se face simțită prezența autorității, care variază de la o umbră minimală a unui administrator, mai degrabă decât un lider, personificat de supra-organizata Kate (Crashing), până la mâna de fier a mamelor din Pose, care impun reguli, iau inclusiv decizii de excludere a unor membri, pe scurt, taie și spânzură. Astfel, și aceste organizări au plusurile și minusurile proprii: un prea mare libertinaj încurajează tendințe periculoase – precum negarea existenței virusului HIV de către charismaticul Tozer (It’s a sin), care inoculează tribului comportamentul periculos de a nu se proteja, în ciuda nenumăratelor raporturi sexuale, altfel încurajate – în timp ce un control prea strict riscă să conducă la decizii cu efecte nefaste, însă incontestabile pentru că vin de la centru – cum e cazul îndepărtării lui Papi (Pose) pe fondul consumului de droguri, care pare că îi compromite și mai tare situația, în loc să îl îndrepte. Ca-n viață.

În cele din urmă, lucrul care le apropie pe toate trei este nevoia personajului colectiv de suspendare temporară a normelor, nevoia de supapă în fața austerității vieții inhibate social, care ia forma unor bairamuri imposibile într-un alt context. De multe ori, casele din ‘Sin și Crashing devin teritorii carnavalești pentru câteva zile la rând, iar despre Pose, ce să mai spun: ball-ul spectaculos și frenetic este substanța din care comunitatea trăiește!

Fiecare experiment de communal living, în viața reală ca și pe ecran, ne arată în miniatură cu ce neajunsuri și cu ce oportunități au de-a face societățile noastre, în funcție de cum le construim și cum le administrăm, cum ne integrăm în ele și cum le facem să evolueze prin fiecare dintre alegerile noastre personale.

Viața și menajul în comun nu sunt, însă, o opțiune pentru majoritatea oamenilor ,,serioși” și ,,ajunși”, care alcătuiesc țesătura majoritară a societății și care, până acum, prin tocmai poziția lor, monopolizau cererea și, în consecință, dominau oferta de entertainment. Cum marginalul se re-centrează și centrul se alienează din ce în ce mai accelerat, schimbarea la față a divertismentului nu numai că repară nedreptăți, dă noi oportunități politice, sociale și culturale unor categorii mai înainte neglijate, ci mai face și un alt lucru: te pune să gândești.