Ce-are a face mall-ul cu mașina de cusut a bunicii?

 

 

de Teodora Săvoiu

ilustrații de Alexandra Mitruțoiu

 

 

În poza de mai jos este vechea mașină de cusut a mamei mele, cumpărată în anii ’70: o piesă rusească zdravănă, din fontă, fabricată în stilul mașinilor de epocă Singer de la începutul secolului XX.

 

 

 

Această mașină, la fel ca majoritatea celorlalte mașini de cusut de uz casnic care au fost exportate în țările vecine, era vândută sub denumirea Union și produsă la fabrica din Podolsk, lângă Moscova. În această fabrică, înființată în 1902 de Singer Company și naționalizată în 1917, erau produse atât mașinile de cusut industriale, cât și cele portabile. Ulterior, designul mașinilor a suferit numai ajustări minore până în 1945. Mașinile și modelele de construcție mai noi, confiscate din fabrica Singer din Wittenberge ca reparații de război, au fost folosite pentru recondiționarea fabricii rusești și pentru actualizarea modelelor vechi pe care le producea. Fiind realizată cândva în jurul anului 1970 pentru export, mașina mamei are caroseria și mecanica internă specifice celor din anii 1940, dar elementele decorative florale amintesc foarte mult de mașinile Singer de la cumpăna secolelor. În ceea ce privește mecanica: inițial era acționată de o manivelă, dar bunicul meu i-a adăugat motor, cablu de alimentare și o pedală care controlează viteza de cusut (asemănătoare cu pedala de accelerație a unui automobil). Din câte am înțeles, această modificare era standard în perioada respectivă. Pentru a o depozita și a o proteja de praf, mașina a venit și cu o carcasă din lemn curbat, pe care încă o păstrăm. Singurele lucruri pe care ai mei le-au înlocuit de-a lungul anilor sunt acele, care se rup din când în când și oricum se cumpără separat, și uleiul motorașului. În ciuda faptului că modelele din această perioadă de la Podolsk sunt considerate depășite și fabricate din materiale de calitate slabă, inclusiv mașina noastră, se pare că au fost făcute să dureze.

 

 Atât mama, cât și părinții ei au folosit această mașină pentru modificarea cusăturilor, scurtarea perdelelor și chiar pentru a confecționa ținute întregi de când a fost cumpărată, în 1973. Cel mai adesea o activitate de weekend până la sfârșitul anilor 2000, vechea noastră „prietenă” s-a retras de atunci –  cu excepția cusăturii ocazionale. Cel mai uimitor lucru pentru mine: funcționează și astăzi. Așa că am început să-i pun întrebări bunicului meu. Când a cumpărat-o și de unde? A avut mereu un motor? Era nouă când a luat-o? A avut nevoie de reparații? Voiam să știu cum era posibil ca o mașină atât de grea și depășită să dureze atât de mult și să se dovedească utilă 50 de ani mai târziu.

 

În trecut, o mașină de acest tip ar fi fost la fel de utilă atât într-un atelier de croitorie, cât și  în casă, așa încât puteai găsi cu ușurință o croitoreasă sau un croitor care să îți confecționeze câteva articole de îmbrăcăminte cu mult mai multă pricepere decât tine, pentru ocazii speciale. Deși nu era multă varietate pe piață în ceea ce privea moda (cum a fost deseori cazul în Blocul Estic), îți puteai completa garderoba făcând unele lucruri acasă, dacă familia deținea o mașină de cusut; sau la atelierul unor prieteni, dacă aveai prietenii potriviți. În contrast cu ultimii ani în care croitoriile obișnuite, de cartier, s-au tot închis, fiind înlocuite cu lanțuri internaționale de magazine cu haine ieftine și de întreprinderi de curățare a hainelor, care oferă o paletă foarte limitată de servicii de croitorie, cum ar fi coaserea nasturilor și scurtarea unui tiv.

 

În prezent, oamenii își cumpără cea mai mare parte a hainelor gata făcute, în loc să se chinuie cu tipare complicate de haine și să coasă zile întregi la o mașină învechită. Până la urmă, nu mai e nevoie să-ți petreci timpul reparând o cămașă ruptă când poți cumpăra cu ușurință una nouă. Cu toate acestea, o problemă presantă se ascunde în spatele fațadei strălucitoare a renumitelor lanțuri de magazine transnaționale și a îmbrăcămintei accesibile și ușor de înlocuit pe care acestea le oferă clienților. Având în vedere îngrijorările din ce în ce mai mari cu privire la exploatarea oamenilor și a mediului, unii tineri încep să se îndepărteze de fast-fashion, alegând în schimb să facă cumpărături în magazine second-hand și să modifice, să repare și să refolosească hainele pe care le au deja. Drept urmare, acești tineri ajung să învețe să folosească o mașină de cusut într-un moment în care majoritatea oamenilor sunt fie prea ocupați pentru a o folosi, fie prea tineri pentru a ști ce este. Conform cercetării din ultimii 10 ani, procesul de producție al acestor companii contribuie în mare măsură la poluarea din întreaga lume (20% din poluarea apelor se datorează vopsirii materialelor textile[i], iar dezintegrarea fibrelor sintetice contribuie cu  5,6 milioane de tone la poluarea oceanului cu plastic[ii]) și, cu atât mai mult, condițiile de lucru din lanțul de aprovizionare variază de la aproape decente până la iterații moderne ale sclaviei (prăbușirea fabricii din Bangladesh [iii]). În plus, față de practicile sale de exploatare, industria modei a oferit și clienților motive pentru a se plânge, în special cu privire la calitatea și durabilitatea articolelor de îmbrăcăminte ieftine. Ca urmare, confecționarea propriilor haine a început să redevină o opțiune fezabilă (una în care ai mai mult control asupra proceselor de fabricație) și o nouă mișcare DIY a apărut în cadrul unei tinere generații care inițial a fost crescută să îmbrățișeze presupusa noutate perpetuă a tendințelor modei[iv] (între 2000 și prezent, producția de îmbrăcăminte dintr-un an s-a dublat). O trecere în revistă a paginilor despre cusut de pe internet dezvăluie o multitudine de tutoriale pentru cusut la mașină, tutoriale pentru realizarea tiparelor, recenzii despre mașini și tipare de îmbrăcăminte, sfaturi pentru începători și altele asemenea. Dar este acest refuz al modei „pe repede-înainte” semnul unui contra-curent autentic de refuz al culturii consumeriste, sau este și el doar o altă modă?

 

Avem destule motive să fim sceptici față de orice „mișcare” în ziua de azi, când marii furnizori de petrol finanțează acțiuni de re-împădurire și când minimalismul a devenit o modă și a propulsat o carte despre făcut ordine în casă în lista bestseller-urilor. Cam orice poate deveni o modă care atrage mii de adepți-cumpărători, drept dovadă apariția din ultimii ani a firmelor care mizează pe dorința clientului de a simți că face bine în lume doar alegând încotro îi merg banii. Poate e un brand de tricouri fabricate din bumbac „100% sustenabil”, fără a defini nici în ce fel e sustenabil și nici sursa efectivă a țesăturii respective – deși povestește despre cât de transparent este ca business. Sau poate vorbim despre o geantă lucrată de mână (în India? în Sighet?), dar nu știm cât din valoarea ei pe piață se întoarce la artizan, sau la ceilalți oameni implicați în realizarea ei. Teoretic, cele două exemple sunt slow-fashion – însă aici termenul indică o strategie de marketing adaptată prezentului, nu o mișcare susținută împotriva consumerismului. Cu toate acestea, conceptele de slow-fashion și sustenabilitate nu au pătruns în limbajul merceriilor supraviețuitoare. Mai degrabă, a pornit de la oamenii care deja își reparau unele haine și coseau nasturi sau brodau flori pe colțul paltonului altfel compromis de o pată de clor. Pentru ei, hainele costau sau însemnau prea mult pentru a fi consumabile. Ulterior a răsărit și moda sustenabilă.

 

În ciuda declinului de necontestat al atelierelor de croitorie, al merceriilor și al cusutului acasă, declin cauzat, în mare măsură, de extinderea pieței de îmbrăcăminte ieftină și în estul Europei, în ultimii 10 ani, generația tânără s-a reapucat de croitul și reparatul hainelor acasă. Dar de ce, și cum au avut loc aceste schimbări? În primul rând, ce înțelegem prin declinul realizării hainelor la scară mică? Am adus deja vorba despre închiderea atelierelor (mă refer la croitoriile obișnuite, adresate majorității populației, nu la atelierele high-end), la care putem adăuga închiderea multor mercerii și lipsa de opțiuni când vrei să cumperi materialele căutate. E din ce în ce mai greu să cumperi ce îți trebuie pentru un proiect din magazinele fizice, pentru că oferta lor se adresează mai degrabă persoanelor în vârstă și, eventual, părinților care vor să realizeze un costum rapid și ieftin de serbare pentru grădiniță. Poate că vrei să înlocuiești niște nasturi și atunci te descurci, dar, dacă vrei să găsești un material durabil și calitativ (a se citi „nu sintetic”) pentru haine de zi cu zi, nici vorbă. Adevărul este că merceriile au tot dispărut din lipsă de clienți –  până acum câțiva ani puțini ne gândeam să dăm bluza gata făcută din magazin pe câteva săptămâni de învățat să facem o bluză acasă, mai ales că cei mai tineri dintre noi au crescut doar cu versiunea fast-fashion a purtării și cumpărării hainelor și nici nu au prins orele de brodat la materia „Lucru manual” în școala primară (sau vreo altă sursă de aptitudini pentru cusut – adică demonstrații de la o rudă pricepută). Iar, spre deosebire de noi, generația părinților noștri sigur a învățat să coasă la școală, dar puțini sunt pasionați de activitate. Mai mult, puțini au timp de proiecte mai complexe decât înlocuirea unor nasturi.

 

Deci, generația tânără nu prea știe să coasă (cu excepții, desigur) – și, atunci, ce i-a apucat? Cu excepția studenților de la design vestimentar și a amatorilor de cosplay, de ce ai învăța să coși, și cu atât mai mult, să coși la mașină? Doar e plin de haine trendy și gata de consum în fiecare palat de cristal din metropolă.

 

 

 

Cred că putem explora două categorii de motive care ar determina tineretul să zică pas consumerismului care l-a crescut –  deși se pot scrie cărți despre endorfinele care ne inundă creierul când mai cumpărăm câte un lucrușor inutil și frumos, sau câte un obiect excesiv de scump, dar cu valoare socială semnificativă. Cu riscul de a invoca o imagine reducționistă, semănăm puțin cu șoriceii din laborator care primesc doze de stimulente diluate în apă –  și, atunci, ce îi determină pe unii dintre noi să refuze cel puțin uneori?

 

Primele motive sunt de natură economică: după două crize economice și câteva dezastre naturale care au avut loc în timpul vieților noastre, e destul de clar că noi nu vom fi mai bogați decât părinții noștri. Avem, în medie, locuri de muncă mai puțin stabile decât ăi bătrâni, și nici cu cumpăratul propriei case nu stăm prea bine. Mai mult decât atât, mulți dintre studenții și absolvenții de studii superioare au început să muncească în timpul facultății, dacă nu chiar înainte. Relația noastră cu banii are ceva specific, chiar și atunci când privești în adâncul protector al clasei de mijloc, iar pentru a economisi în zonele neesențiale ale vieții ne-am reorientat: de ce să arunc o haină în care am investit *destul* când pot să o repar? De ce să dau de trei ori mai mult pe un hanorac de marcă, când am șanse să găsesc același gen de hanorac la un preț mult mai ieftin  (și aproape nou) într-un magazin second-hand? De ce să caut în zadar o fustă din stofă prin mall, cu pretenția absurdă de a fi stofă de lână și nu poliester, când am șanse mai mari să găsesc o stofă bunicică la mercerie și să îmi fac singură fusta în două weekend-uri, folosind cea mai obosită mașină de cusut? În 9 din 10 încercări, ieși mai ieftin evitând lanțurile de magazine, te alegi cu haine care rezistă mai mult în timp și ai și învățat ceva nou. Pe scurt, sunt destule motive să cumpărăm haine noi mai rar, să facem schimburi, să reparăm și să ne croim unele piese acasă.

 

Dar să presupunem că tinerii nu sunt, de fapt, mânați de chibzuință și de orizontul precarității în cumpărăturile lor. Nu-i bai, pentru că a doua categorie de motive care i-ar determina să evite produsul finit al industriei textile se referă la considerații morale. Într-adevăr, se pare că printre mileniali sunt mulți consumatori care se orientează după compatibilitatea comerciantului sau a mărcii cu setul lor de valori[v], ceea ce înseamnă că scopul echipelor de PR și advertising nu poate fi doar să vândă produsul – trebuie să vândă valori, stiluri de viață, identități. Dar nici cea mai bună echipă de PR nu poate face damage control poluării la nivel global (10% din producția totală de CO2^[vi]) de care se face responsabilă industria textilă (din care o bună parte din produse sunt petrochimice, adică, pe scurt, plastic) și nu poate anula consecințele fizice și psihologice ale condițiilor de lucru la care sunt expuși milioane de muncitori (uneori chiar copii) prost plătiți, neplătiți (vezi lanțurile de aprovizionare în pandemie[vii][viii]), și, deseori, omorâți de profunda nepăsare a patronilor.

 

Sunt multe probleme subiacente exploatării umane prin muncă și a consecințelor asupra mediului înconjurător care merită tratate separat, însă, ideea principală este că generația tânără, fiind mai conștientă și preocupată de cauzele acestor probleme, încearcă să se îndepărteze de/să contribuie mai puțin la perpetuarea lor tocmai prin reducerea consumului/risipei de îmbrăcăminte aparent ieftină, dar în realitate extrem de costisitoare prin distrugerea pe care o cauzează (și în procesul de producție și aruncarea/procesarea post consum). Dar aceștia nu sunt singurii factori valorici care îi motivează pe mileniali. Epoca în care am crescut ne-a influențat să apreciem unicitatea, autenticitatea și creativitatea umană, exprimate liber și în mod vizibil. În adolescență, asta putea însemna prin haine (dar nu numai), și în continuare vestimentația e un mediu de expresie fertil. Iar ceea ce nu ne oferă fast-fashion, oferă din plin croitul și modificatul hainelor acasă în acest sens – adică libertate creativă și control asupra dimensiunilor, formelor și materialelor folosite.

 

Motivele ilustrate mai sus însuflețesc nu numai croitoria pentru amatori, dar și alte sub-curente ale culturii DIY, precum tricotatul, croșetatul, brodatul, repararea aparatelor electronice (și activismul asociat), recondiționarea mobilierului vechi și multe altele – nu putem spune că toate acestea conturează în prezent o mișcare unitară anti-consumeristă, deoarece vorbim în mod evident despre culturi de nișă, dar ele reprezintă mici portițe către lumi în care suntem, poate, mai puțin dependenți de tehnologie, de lanțurile de aprovizionare întortocheate sau de comercianții care au mai mult control decât tine asupra produselor lor chiar și după ce le-ai cumpărat.

 

 

[i]Kasperkevic, “Rana Plaza Collapse.”

[ii]Hamzelou, “Washing Our Clothes Has Created 5.6 Million Tonnes of Microfibre Waste.”

[iii]Hamzelou.

[iv]“How Much Do Our Wardrobes Cost to the Environment?”

[v]Oleárová, Horvát, and Rigelský, “ANALYTICAL VIEW OF THE CHANGE IN THE CONSUMER BEHAVIOUR OF THE MILLENNIALS GENERATION.”

[vi]Davis, “Fast Fashion Speeding toward Environmental Disaster, Report Warns.”

[vii]“The Impact of COVID-19 on the People Who Make Our Clothes.”

[viii]“Live-Blog.”

 

editor Maria Bîrsan